Locatarii blocului din poveste au apărut, în mare, ca urmare a politicii lui Ceauşescu de creştere a gradului de urbanizare a României.
Când s-a hotărât creşterea numărului de orăşeni, toată plebea satelor şi mai ales a împrejurimilor oraşelor, fapt de care n-a scăpat nici Capitala, au fost făcuţi peste noapte orăşeni.
Dar cine erau aceştia ?
Oameni fără nici un căpătâi, fără pământ (puţinul avut, fiindu-le luat prin colectivizare), fără nici o cultură şi educaţie a muncii; dacă ar fi avut-o ar fi rămas să lucreze la colectiv, pe zile muncă prestate.
Ce deosebire este, în afara grandomaniei de a deveni orăşean, între caracterul social al muncii la ţară şi cel al şantierului, fabricii sau al oricărei întreprinderi din oraş? Sau, măcar, adaptează-te noilor condiţii de civilizaţie. Îmi amintesc, în legătură cu acest aspect, că o aşa-zisă, să-i spun tehniciană, pripăşită nu ştiu cum prin proiectare, îmi spunea ofensată, că din moment ce –şi terminase studiile(sâc!) (adică, după scoala din comuna unde se născuse, absolvise un curs de pregătire agricolă, de trei ani, într-o şcoală dintr-o localitate suburbană Capitalei), nu mai avea rost să locuiască la ţară; aşa că, prin diverse relaţii tovărăşeşti, a ajuns în Bucureşti, ”mare proiectantă”.
”. Cât despre calitatea prestaţiei ei intelectuale, numai nervii exasperaţi ai celor nevoiţi să lucreze cu ea, prin forţa împrejurărilor, o puteau spune. Nu aveai ce face, trebuia sa-o suporţi, cu tot tupeul şi meritele ei de clasă conducătoare.
Au fost puţini cei cu brăţara de aur şi în consecinţă cu o comportare civilizată.
Asupra condiţiei noilor bucureşteni, poate fi revelator faptul că unii au descins la bloc, direct din căruţa cu coviltir.
Căruţa cu coviltir era expresia nomazilor care cutreierau prin sate, fără alt căpătâi decât căruţa, marginea şanţului sau câmpul, direct sub cerul înstelat. Nu cred să fi avut un asemenea statut coviltirenii care s-au mutat în blocul nostru. Cert este, că atât ei cât şi mulţi alţii aciuaţi prin bloc au adus la sosire, o asemenea zestre de necivilizaţie încât au transformat viaţa la bloc, într-un gen de fermă, greu suportabilă, neavând ce face.
Despre coviltireni îmi amintesc, din copilărie, un moment destul de semnificativ: treceau prin sate, în căruţe vai de capul lor, şi aveau foarte multe păsări; găini în special, ţinute în cuşti improvizate din şipci de lemn sau plasă de sârmă, ataşate la spatele căruţelor cu coviltir, pline la rândul lor, cu tot soiul de lucruri, şi cu suflete de toate vârstele şi genurile. Că erau în vizită unii la alţii, n-am aflat nicicând.
Totodată, în timp ce bărbaţii cutreierau prin sat după lucrări de spoitorie, femeile şi copiii mai mari ademeneau păsările de pe stradă, cu boabe de porumb, legate la capătul unei aţe mai rezistente; şi când acestea înghiţeau aţa, o dată cu bobul legat la capătul ei, coviltirencele le trăgeau încet, spre ele; apoi, cu iscusinţa experienţei, le prindeau şi le închideau în cuştile amintite. Sătenii nu prea intrau în panică, cei afectaţi de vânătoarea de păsări descrisă, fiind oameni cu stare, şi pe care nu-i deranja dispariţia câtorva găini.
Oamenii cu stare aveau gospodăria de-a lungul şoselei, iar şoseaua, era calea de acces a coviltirenilor, în peregrinările lor misterioase. Nu cred că păsările astfel obţinute erau vândute; mai degrabă, erau folosite pentru hrana necăjiţilor respectivi.
Presupun că noii bucureşteni ceauşişti nu erau dintre cei văzuţi de mine în copilărie. Cert este că din amintirile unora dintre primii locatari, câteva dintre familiile venite la bloc, au sosit în căruţe cu coviltir; poate împrumutate de oameni de bine, din sat, poate vreo moştenire, până atunci neglijată în fundul ogrăzii. Trist, este că pe lângă sărăcia lucie au adus cu ei avatarurile comportamentale suferite în cursul existenţei lor precare.
Iar acestea, care la unii se menţin aproape intacte şi astăzi sunt în linii generale aproape subumane: nerespectarea semenilor, a liniştii în general, în special în orele de odihnă care pentru ei erau inexistente ; noaptea, pe unii îi cuprindea criza curăţeniei, cu aspiratorul sau cu maşina de spălat rufe.
Nu ştiu ce nevoie existenţială o constitui asemenea criză psiho-mentală, demnă de un studiu neuropsihiatric; ştiu însă că privind emisiunea Animal Planet, acolo, în lumea animalelor, unor impulsuri, fireşti , li se dă curs imediat, chiar din mers: urinează, se baligă, râgâie, evacuează cât mai zgomotos gazele, urlă, latră, nechează, scot răgete înfiorătoare. Să fie vreo deosebire între cele enumerate din viaţa animalelor şi infernul din unele apartamente? tropăituri de dans sau de mers negândit, urlete muzicale la maximum de decibeli, uşi şi ferestre trântite, bruscarea uşilor liftului şi a altor uşi de folosinţă comună (ghene, intrarea în bloc, spălătorie) ; vorbit tare până la strigăte, în apartamene şi în spaţiile commune (hol bloc, casa scării) târârea şi trântirea de obiecte mari şi grele prin apartamente (spre sfâşierea nervilor celor obligaţi să le suporte), vâjâitul apei de la baie şi din bucătărie.
Apropo, povestea cineva la tv, că în Elveţia, după ora 22, pe tot timpul nopţii nu se mai folosesc băile, liber consimţit, din grijă pentru liniştea vecinilor. Am crezut că nu aud bine. Ce diferenţă între egoismul sălbatic al unora din blocul nostru şi educaţia civică elveţiană! Cum să nu aibă o economie prosperă, când existenţa lor se desfăşoară în limitele bunului simţ şi al respectului de sine ?
Dar nu cred că se poate vorbi de civilizaţie în condiţiile euforiei de junglă, declanşată în Capitală, în furia invaziei asmuţite de politica ceauşistă de urbanizare. Nu cred că ni se poate pretinde asemenea standard de civilizaţie. Ar fi ca şi cum i-ai cere băutului să ţină drumul drept.
Sunt convins, ca nu se poate prospera economic fără o educaţie impusă; permanent şi riguros urmărită, asupra comportamentului civilizat faţă de muncă, de semeni; şi de sine însuşi, privind autocontrolul propriilor manifestări vizavi de respectul muncii şi civilităţii; spre a renunţa la superficialitatea: “fie ce-o fi, banul să iasă”.
Ca şi la ,,impulsurile primare haotice”, gen Animal Planet, generate de gândirea lui “mie să-mi fie bine”, şi să-mi fac treaba” , după impulsul comenzii de moment a nevoilor instinctuale spontane care ne caracterizează. Viaţa în ferma de la bloc, s-a ameliorat în timp, odată cu primenirea structurii acestuia, cu locatari de condiţie evoluată care au pus piciorul în prag spre o comportare cât de cât, mai civilizată; adică, din cocioabă la etaj.
Momentan s-au rărit chefurile cu chiuituri, strigături şi cutremurături de tavane în paşi de hore şi sârbe îndrăcit urbanizate. Persistă însă mentalităţile de conduită neglijentă faţă de colocatarii blocului.
PS: Ce să mai spun, dacă “nişte artişti” cică, au făcut un film; care după mine, promovează non civilitatea; e drept cu actori din altă lume, a delincvenţei. Parcă, “eu dacă vreau sa fluier, fluier”. Oare străinaşii care l-au premiat, ce-or fi vrut ? Asta să ne fie societatea ? De ce n-or fi făcut-o pentru ai lor, care fluieră ?
Madi şi Onu
