Arhive lunare: Martie 2010

Întrebări, pe bază de …sondaj !

Privesc uluit pagina de ziar, şi fără nici o siguranţă,  mă întreb, precum titanul IORGA: “Oare, eu, mai sunt eu ?”  Şi, în ciuda copleşitoarei diferenţe, nu pot fi liniştit să văd, cum eu, unul din cele peste zece milioane de capete, pot fi reprezentat de 1769 de indivizi, care afirmă ritos, potrivit sondajului, nu ştiu care, că … Parlamentul, Guvernul, Poliţia, Justiţia, Sănătatea şi Administraţia Publică sunt  instituţiile considerate de români, drept cele mai corupte din ţară.

 Eu nu gândesc astfel, şi desfid că, în numele meu, să vorbească unii, care cred că nici măcar nu cunosc definiţia corupţiei; şi poate, mai mult ca sigur, îşi exhibă propriile frustrări. Ca amărâtul, care-şi învinuieşte, faţă de vecini, nevasta, de adulter ! Nu l-am înţeles, nicicând, pe extravertitul impotent, în tulburarea lui psiho-mentală. Şi, poate de asta, nu l-am acceptat !  Ba, sincer să fiu, m-a făcut curios, şi când, soţia lui, într-o clipă de iluzie a plăcerii, m-a strigat cu numele lui, spunându-mi că este fericită, l-am înţeles şi pe el, şi mi-a inspirat o milă nesfârşită.
În acele clipe, soţia lui … făcuse dreptate !

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Politică

M's Animation – Umbrelalala

Animaţie creată de Worakit Yeukprasert,  student la Vancouver Film School în cadrul programului  ”VFS Digital Character”.

13 comentarii

Din categoria Diverse ...

Eminescu, Veronica, Creangă

Primul film documentar despre Eminescu, are titlul „Eminescu, Veronica, Creangă” şi a fost realizat de Octav Minar în 1914.

Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenţa şi importanţa naţională a acestui document a fost semnalată în presă („Săptămâna Financiară” şi revista „Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Filmul poate fi vazut integral pe site-ul Certitudinea.ro

5 comentarii

Din categoria Film

Salus populi suprema lex esto !

Un titlu sugestiv, în prima pagină a ziarului Gândul din 29 martie 2010, afirma:”Ai o  amendă neplatită, primăria îţi blochează salariul. Statul începe Marea Executare Silită”.

Cuvintele, mi-au amintit expresia … ”Salus populi suprema lex  esto”, în sensul că “interesul  poporului/ patriei, trebuie fie legea supremă” (să aibă întâietate faţă de cele particulare). De aci, altă zicere: ”… unde se deliberează despre salvarea patriei, nu trebuie să existe nici o consideraţie, nici de just, nici de injust,  nici de milă, nici de cruzime, nici de lăudabil, nici de ignobil, ci, dimpotrivă, lăsând orice la o parte, să fie urmat acel partid care îi salvează viaţa, şi îi menţine libertatea”.

A sp­us-o Niccolo Machiavelli, istoric şi om politic italian, prozator şi dramaturg  de vază. Ştirea, m-a tulburat puţin: ce mă fac eu, care nu-s învăţat să respect legea şi ordinea, care nu dau doi bani, pe forţa publică, pe civilitate, şi alte asemenea subtilităţi sentimentale, din ignorarea cărora mă simt, şi mi-e atât de bine? Ce dacă, prin această măsură de disciplinare silită,  se crează o nouă paradigmă a simţului civic, o reorientare a spiritului meu mioritic, spre valenţe de civilizaţie şi prosperitate la standarde, către care, chiar acum, îmi  curg, pur şi simplu ochii? Şi, mă mai frământă ceva, dar cu cine să mă sfătui, dacă am idei preconcepute, asupra situaţiei politice actuale, care nu-mi îngăduie să accept în sinea mea, măsurile politice care se preconizează? ( deşi, îmi dau seama că nu există altă rezolvare, să mă civilizeze?)

Oare, ce-i de făcut ? Să mă las executat silit ? Sau să-mi fac datoria, onorabil ?

16 comentarii

Din categoria Politică

Viorica

Azi sunt Floriile, Ziua Frumoaselor cu nume de Flori, şi Ziua Soţiei mele,Viorica.  În prinosul care I se cuvine, postez articolul ce-i poartă numele, retrăire a momentelor fericite, care ne-au unit destinele … 

Lucram la un Institut de Proiectări. Traseul înapoierii de la serviciu, era cu tramvaiul, pe Calea Dudeşti, în toată întinderea ei. Îmi plăcea, aveam o adevărată slăbiciune, să stau agăţat de suporturile individuale din tavanul vagonului şi să trag cu coada ochiului, discret, cu nesaţ, la genunchii femeilor aşezate pe scaun. Nu bănuiam, că din acest obicei necontrolabil, mi se va trage căsătoria cu … Viorica. Uneori, ofeream singur locul unei doamne, sau domnişoare, ale căror coapse, sculptural rotunde, îmi promiteau un spectacol deosebit.

Aşa se face, că într-o zi, privirea mi s-a oprit pe un peisaj, pe care nu l-am crezut real. La marginea unei poale de rochii grena, prezenţa unor genunchi atingând parcă rotunjimile perfecte, la care aspira Brâncuşi în lucrările sale. Nu-mi venea să cred, dar nici să mă holbez, fără jenă.  Aşa  că, m-am uitat la ceas, să mă orientez pentru ziua următoare, să  nimeresc în acelaşi tramvai purtător de iluzii brâncuşiene. După câteva ratări, întâmplarea m-a îndrumat spre tramvaiul insistent purtat în gândurile mele. Şi, încă odată, dar la ultima,  n-am rezistat, să n-o urmez, şi să n-o salut cu un neîndemânatec ”Bună ziua, tovarăşa !” , spre a-mi exprima destul de stângaci, admiraţia.

Civilizată,  blândă, parcă înţelegându-mi infantilismul, a acceptat fără reacţie apropierea mea verbală. Întâmplător, eram vecini, la două blocuri distanţă, pe acelaşi traseu. Am încercat, în scara blocului, să mai prelungesc discuţia, care-mi părea de neînchipuit. S-a scuzat însă, cu aceeaşi delicateţe, că trebuie să plece la fetiţa ei care era îngrijită de bunici. Am hotărît să ne aşteptăm în fiecare zi, la ultima staţie de tramvai. În răstimpul petrecut până la locuinţa ei, am aflat că lucrează tot într-un institut de proiectări, că ambii suntem necăsătoriţi, prin divorţ, şi că avem câte o fetiţă, a mea, locuind cu mama ei, în Galaţi. Relaţia noastră a continuat, în acelaşi mod idilic … ne întâlneam când nu eram plecaţi în delegaţii, povesteam de-ale vieţii, lângă blocul ei, şi cu un sărut scurt, aproape neobservat, ne vedeam separat, de serile fiecăruia.

Pe traseul spre casă,  treceam pe lângă o grădină restaurant care se numea “La Scăricica”, iar într-o seară, am îndrăznit şi am invitat-o să cinăm împreună. A acceptat cu aceeaşi modestie elegantă. După câteva ore petrecute în local, am înţeles că am în faţă, o persoană cu totul deosebită, faţă de ce cunoşteam sau cunoscusem. De altfel, se manifesta o reciprocitate în gusturi şi păreri, pe care nu îndrăzneam s-o consider reală.

Eram efectiv într-o stare sufletească specială. În drum spre blocul ei, treceam pe lângă blocul în care locuiam eu. Nu mai ştiu cum, în dreptul acestuia am cuprins-o afectuos de umeri, şi am invitat-o să intrăm puţin la mine, să mai tăifăsuim. Fără să-mi refuze invitaţia, cu aceeaşi eleganţă firească, s-a lăsat condusă în apartamentul meu. De la etajul zece, unde locuiam, am privit pentru prima oară, panorama cartierului nostru, şi mi-a arătat fereastra apartamentului unde locuia cu fetiţa, împreună cu părinţii şi o bunică. Răstimpul petrecut, în evocări de viaţă, ne-a apropiat atât de mult, încât, aşezându-ne pe marginea patului, îmbrăţişarea spontană de simpatie, s-a transformat într-o descătuşare de dorinţe omeneşti acumulate discret, chiar din prima zi a întâlnirii noastre. Ne-am despărţit tărziu, în noapte, când am condus-o acasă, spre liniştea părinţilor şi a fetiţei, de câţiva anişori. Din acea seară,  am devenit, aproape o familie. De a doua zi, i-am cunoscut părinţii, fetiţa şi bunica. Uneori, într-o reciprocitate afectivă, nu rezistam  să nu fim  şi nopţile împreună. Într-una din aceste seri, îmi amintesc, cum bunica, m-a luat scurt, la rost:  ”ei, pe când căsătoria, că n-o s-o lungiţi aşa toată viaţa ?”.  Toate la timpul lor bunico … îi răspundeam noi amuzaţi. Iar noi, simţeam legătura  noastră sufletească atât de trainică, încât nu ne venea să întrerupem starea de vis,  în care  dăinuiam.

Ne simţeam minunat împreună … Noţiunea prietenie bărbat – femeie, căpătase un conţinut nou. Totul se desfăşura,  parcă pe altă lume. Spre nenorocul nostru însă, în noiembrie 1967, la aproape un an şi jumătate de la cunoaşterea noastră, Viorica se epuizase nervos din cauza stresului de la serviciu, manifestările erau din cele mai rele … anorexie şi insomnie totală. Fără hrana şi somnul necesare, se instalase o anemie ciudată, manifestată printr-o lipsă gravă de putere. Ea, pentru care efortul fizic nu era o problemă, nu reuşea nici să stea în şezut, în pat şi abia ajungea la toaletă,  sprijinindu-se de pereţi. Medicina era neputincioasă în stabilirea vreunui diagnostic şi, în consecinţă, a unui tratament adecvat. Ca o mostră de incapacitate profesională medicală, îmi amintesc de o presupusă isterie, cuvânt la care toţi medicii solicitaţi pentru consultare la domiciliu, întrucât epuizarea fizică era extremă , doar că nu şi-au făcut cruce, privind aberaţia scrisă de cel de la circumscripţia medicală de domiciliu.

Cu toate acestea, necugetarea tinereţii, şi-a spus cuvântul şi într-una din nopţile de insomnie, prin luna februarie 1968, Viorica, a rămas însărcinată. A fost poate un semnal de înţelepciune naturală a viului. Ca o încleştare a vieţii pentru susţinerea începutului de viaţă înfiripată în corpul suferind, resursele acestuia s-au mobilizat, şi încet, încet,  starea sănătăţii Vioricăi, şi-a revenit la normal. În iulie 1968,  ne-am căsătorit, iar la 28 septembrie … s-a născut Carmenuş.

În această istorisire, îşi mai au însă locul câteva episoade pilduitoare, de viaţă, în care nu sunt de neglijat, înţelepciunea şi  forţa de caracter , de care trebuie să dea dovadă  în reciprocitate, cei care vor să-şi unească destinele, pe calea vieţii. Voi relata, pentru început, pe cel care mi-a deschis ochii asupra Vioricăi,  a fi o personalitate deosebită. S-a petrecut în seara când am fost la  grădina restaurantului ”La Scăricica”. Eu, de fel, sunt o fire posesivă, manifestată prin crize accentuat – absurde de gelozie. La această susceptibilitate, pare normală evitarea creării pretextelor pentru declanşarea unor astfel de simptome. În plan fizic, este ceva similar precauţiei faţă de factorii alergeni. Eviţi factorii, sau alimentele pe care-i ştii declanşatori de reacţii alergice. Viorica, nu-mi cunoştea această sensibilitate – hibă. Nici nu-mi trecuse prin cap să-i vorbesc despre ea. Ei bine, în cele câteva ore cât am stat la restaurant, privirea ei, nu s-a desprins o clipă de masa noastră. Faptul, mi-a impus, ca o autentificare a garanţiei liniştii mele sufleteşti, în această direcţie. Şi aşa avea să fi fost,  într-o  convieţuire de peste 40 şi ceva de ani, până în prezent.

Este poate nesemnificativă,  relatarea mea, dar  în contextul hibelor caracterului meu, a fost nu doar definitorie, ci şi decisivă. Un alt element caracteristic de compatibilitate cu Viorica, a fost şi renunţarea ei la fumat. Eu n-am fumat niciodată; când ne-am cunoscut, ea fuma, dar aflând că nu sunt fumător, a renunţat şi ea la fumat. A început cu înjumătăţirea ţigării de seară, iar când o termina, mă anunţa prin aprinderea luminii din dormitor; era şi semnalul de noapte bună, gesturi copilăreşti, dar pline de … poezia prieteniei tandre …

8 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

Tunelul …

Ai să vezi tunelul … eşti tânără şi chiar dacă ţi se pare că nu ştii drumul, el este pentru tine lumina de la capăt, este doar o lumina vremelnică. Au să vină alte întunecări, cu alte lumini …ce ţi se vor părea mai largi ! … şi aşa au să fie, aşa aşa cum sunt şi cele trecute, lumini ce au fost la rândul lor singulare. Să nu uiţi …că eşti !

Primăvara îţi curge în păr … nu simţi ?! Chiar dacă scuturi capul tot cu tine rămâne, cu tot ce eşti, cu amintiri trecute, cu simţiri ce nu au să mai fie, cu simţiri ce nu le cunoşti încă, cu întrebări la care ai răspuns, dar cu răspunsul doar frântură din totul ce ai să-l ştii tu când are să vină vremea, eşti şi nu uita … că nu eşti singură ! 

 Tunelul spre Primăvara ce-am regăsit-o mulţumită unui prieten, ce a ştiut să mi-o readucă în gând, să nu o uit şi să-mi fie …rugăciune !

– Să nu o uiţi şi ca să ştii să nu uiţi, să iei un fir de iarbă de la intrarea în tunel şi să-l striveşti între degete, nu are să se se supere, a fost dat să-ţi aducă aminte de …mirosul Primăverii !

Cafanu …

13 comentarii

Din categoria Cafanu, Personale

Earth Hour

Ceea ce a început în Martie 2007 cu poziţia simbolică a oraşului Sydney, s-a transformat în scurt timp într-o acţiune fără precedent în istoria umanităţii, un semnal împotriva încălzirii globale.

 

Puţin peste 1000 de oraşe ale planetei şi sute de milioane de oameni au participat pe 28 Martie 2009 la un eveniment prin care firele invizibile ale conştiintei şi ale speranţei s-au unit într-un gest simplu, dar în acelaşi timp magnific: stingerea luminii pentru o oră ... 

Pe 27 Martie 2010, între orele 20.30 – 21.30, stinge lumina !

Cu tine vom fi un miliard !

3 comentarii

Din categoria Personale