Arhiva zilnică: 28 martie 2010

Viorica

Azi sunt Floriile, Ziua Frumoaselor cu nume de Flori, şi Ziua Soţiei mele,Viorica.  În prinosul care I se cuvine, postez articolul ce-i poartă numele, retrăire a momentelor fericite, care ne-au unit destinele … 

Lucram la un Institut de Proiectări. Traseul înapoierii de la serviciu, era cu tramvaiul, pe Calea Dudeşti, în toată întinderea ei. Îmi plăcea, aveam o adevărată slăbiciune, să stau agăţat de suporturile individuale din tavanul vagonului şi să trag cu coada ochiului, discret, cu nesaţ, la genunchii femeilor aşezate pe scaun. Nu bănuiam, că din acest obicei necontrolabil, mi se va trage căsătoria cu … Viorica. Uneori, ofeream singur locul unei doamne, sau domnişoare, ale căror coapse, sculptural rotunde, îmi promiteau un spectacol deosebit.

Aşa se face, că într-o zi, privirea mi s-a oprit pe un peisaj, pe care nu l-am crezut real. La marginea unei poale de rochii grena, prezenţa unor genunchi atingând parcă rotunjimile perfecte, la care aspira Brâncuşi în lucrările sale. Nu-mi venea să cred, dar nici să mă holbez, fără jenă.  Aşa  că, m-am uitat la ceas, să mă orientez pentru ziua următoare, să  nimeresc în acelaşi tramvai purtător de iluzii brâncuşiene. După câteva ratări, întâmplarea m-a îndrumat spre tramvaiul insistent purtat în gândurile mele. Şi, încă odată, dar la ultima,  n-am rezistat, să n-o urmez, şi să n-o salut cu un neîndemânatec ”Bună ziua, tovarăşa !” , spre a-mi exprima destul de stângaci, admiraţia.

Civilizată,  blândă, parcă înţelegându-mi infantilismul, a acceptat fără reacţie apropierea mea verbală. Întâmplător, eram vecini, la două blocuri distanţă, pe acelaşi traseu. Am încercat, în scara blocului, să mai prelungesc discuţia, care-mi părea de neînchipuit. S-a scuzat însă, cu aceeaşi delicateţe, că trebuie să plece la fetiţa ei care era îngrijită de bunici. Am hotărît să ne aşteptăm în fiecare zi, la ultima staţie de tramvai. În răstimpul petrecut până la locuinţa ei, am aflat că lucrează tot într-un institut de proiectări, că ambii suntem necăsătoriţi, prin divorţ, şi că avem câte o fetiţă, a mea, locuind cu mama ei, în Galaţi. Relaţia noastră a continuat, în acelaşi mod idilic … ne întâlneam când nu eram plecaţi în delegaţii, povesteam de-ale vieţii, lângă blocul ei, şi cu un sărut scurt, aproape neobservat, ne vedeam separat, de serile fiecăruia.

Pe traseul spre casă,  treceam pe lângă o grădină restaurant care se numea “La Scăricica”, iar într-o seară, am îndrăznit şi am invitat-o să cinăm împreună. A acceptat cu aceeaşi modestie elegantă. După câteva ore petrecute în local, am înţeles că am în faţă, o persoană cu totul deosebită, faţă de ce cunoşteam sau cunoscusem. De altfel, se manifesta o reciprocitate în gusturi şi păreri, pe care nu îndrăzneam s-o consider reală.

Eram efectiv într-o stare sufletească specială. În drum spre blocul ei, treceam pe lângă blocul în care locuiam eu. Nu mai ştiu cum, în dreptul acestuia am cuprins-o afectuos de umeri, şi am invitat-o să intrăm puţin la mine, să mai tăifăsuim. Fără să-mi refuze invitaţia, cu aceeaşi eleganţă firească, s-a lăsat condusă în apartamentul meu. De la etajul zece, unde locuiam, am privit pentru prima oară, panorama cartierului nostru, şi mi-a arătat fereastra apartamentului unde locuia cu fetiţa, împreună cu părinţii şi o bunică. Răstimpul petrecut, în evocări de viaţă, ne-a apropiat atât de mult, încât, aşezându-ne pe marginea patului, îmbrăţişarea spontană de simpatie, s-a transformat într-o descătuşare de dorinţe omeneşti acumulate discret, chiar din prima zi a întâlnirii noastre. Ne-am despărţit tărziu, în noapte, când am condus-o acasă, spre liniştea părinţilor şi a fetiţei, de câţiva anişori. Din acea seară,  am devenit, aproape o familie. De a doua zi, i-am cunoscut părinţii, fetiţa şi bunica. Uneori, într-o reciprocitate afectivă, nu rezistam  să nu fim  şi nopţile împreună. Într-una din aceste seri, îmi amintesc, cum bunica, m-a luat scurt, la rost:  ”ei, pe când căsătoria, că n-o s-o lungiţi aşa toată viaţa ?”.  Toate la timpul lor bunico … îi răspundeam noi amuzaţi. Iar noi, simţeam legătura  noastră sufletească atât de trainică, încât nu ne venea să întrerupem starea de vis,  în care  dăinuiam.

Ne simţeam minunat împreună … Noţiunea prietenie bărbat – femeie, căpătase un conţinut nou. Totul se desfăşura,  parcă pe altă lume. Spre nenorocul nostru însă, în noiembrie 1967, la aproape un an şi jumătate de la cunoaşterea noastră, Viorica se epuizase nervos din cauza stresului de la serviciu, manifestările erau din cele mai rele … anorexie şi insomnie totală. Fără hrana şi somnul necesare, se instalase o anemie ciudată, manifestată printr-o lipsă gravă de putere. Ea, pentru care efortul fizic nu era o problemă, nu reuşea nici să stea în şezut, în pat şi abia ajungea la toaletă,  sprijinindu-se de pereţi. Medicina era neputincioasă în stabilirea vreunui diagnostic şi, în consecinţă, a unui tratament adecvat. Ca o mostră de incapacitate profesională medicală, îmi amintesc de o presupusă isterie, cuvânt la care toţi medicii solicitaţi pentru consultare la domiciliu, întrucât epuizarea fizică era extremă , doar că nu şi-au făcut cruce, privind aberaţia scrisă de cel de la circumscripţia medicală de domiciliu.

Cu toate acestea, necugetarea tinereţii, şi-a spus cuvântul şi într-una din nopţile de insomnie, prin luna februarie 1968, Viorica, a rămas însărcinată. A fost poate un semnal de înţelepciune naturală a viului. Ca o încleştare a vieţii pentru susţinerea începutului de viaţă înfiripată în corpul suferind, resursele acestuia s-au mobilizat, şi încet, încet,  starea sănătăţii Vioricăi, şi-a revenit la normal. În iulie 1968,  ne-am căsătorit, iar la 28 septembrie … s-a născut Carmenuş.

În această istorisire, îşi mai au însă locul câteva episoade pilduitoare, de viaţă, în care nu sunt de neglijat, înţelepciunea şi  forţa de caracter , de care trebuie să dea dovadă  în reciprocitate, cei care vor să-şi unească destinele, pe calea vieţii. Voi relata, pentru început, pe cel care mi-a deschis ochii asupra Vioricăi,  a fi o personalitate deosebită. S-a petrecut în seara când am fost la  grădina restaurantului ”La Scăricica”. Eu, de fel, sunt o fire posesivă, manifestată prin crize accentuat – absurde de gelozie. La această susceptibilitate, pare normală evitarea creării pretextelor pentru declanşarea unor astfel de simptome. În plan fizic, este ceva similar precauţiei faţă de factorii alergeni. Eviţi factorii, sau alimentele pe care-i ştii declanşatori de reacţii alergice. Viorica, nu-mi cunoştea această sensibilitate – hibă. Nici nu-mi trecuse prin cap să-i vorbesc despre ea. Ei bine, în cele câteva ore cât am stat la restaurant, privirea ei, nu s-a desprins o clipă de masa noastră. Faptul, mi-a impus, ca o autentificare a garanţiei liniştii mele sufleteşti, în această direcţie. Şi aşa avea să fi fost,  într-o  convieţuire de peste 40 şi ceva de ani, până în prezent.

Este poate nesemnificativă,  relatarea mea, dar  în contextul hibelor caracterului meu, a fost nu doar definitorie, ci şi decisivă. Un alt element caracteristic de compatibilitate cu Viorica, a fost şi renunţarea ei la fumat. Eu n-am fumat niciodată; când ne-am cunoscut, ea fuma, dar aflând că nu sunt fumător, a renunţat şi ea la fumat. A început cu înjumătăţirea ţigării de seară, iar când o termina, mă anunţa prin aprinderea luminii din dormitor; era şi semnalul de noapte bună, gesturi copilăreşti, dar pline de … poezia prieteniei tandre …

Reclame

8 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin