ANCHETA II

Pe scurt, povestea celor doi era următoarea: s-au căsătorit de tineri, din dragoste, cu totală dăruire din partea ei, care cu multă bucurie, declara fără rezerve că el era primul bărbat pe care-l cunoscuse; spre nenorocul ei, băiatul nu s-a dovedit prea descurcăreţ în viaţa socială, nereuşind mult timp, să-şi găsească mijlocul pentru câstigarea existenţei …

 

La început, n-au fost probleme, înflăcărarea pasiunii ei ţinând loc şi de bunăstare, şi de serviciul care lui a început să nu-i mai lipsească  … A venit însă şi copilul, o dulceaţă de fetiţă, care-şi revendica dreptul ei de timp, din bugetul familiei. Soţul şomer a înţeles, că oricât i-ar place traiul pe salariul soţiei, trebuie să-şi găsească un rost în societate, şi să se angajeze undeva. Şi a reuşit …

A apărut o altă situaţie …învăţat să bage mâna până la cot în veniturile soţiei, a început să confunde gestiunea serviciului unde era angajat, cu poşeta soţiei, în legătură cu care, Roxana, în pasiunea ei necugetată, nu s-a gândit să stabilească nişte limite. Şi, puţinul neobservat la început, în gestiunea patronului, a devenit caz penal, de unde a şi pornit năruirea idilei Roxanei, aflată la un moment dat, în situaţia de a umple golul bugetar produs patronului, de odrasla ei răsfăţată peste limită şi pe care “aceasta”, soi rău, nu era în stare s-o înţeleagă. Momentele de tensiune n-au îndreptat situaţia, neînţelegerile căpătând accente dramatice.

S-a ajuns până acolo că el a trebuit să fie salvat de închisoare, pentru delapidare. Şi tot pe spezele Roxanei, care a contractat un împrumut înrobitor, de la bancă. Vai, sărmana, colac peste pupăză, a venit şi atitudinea lui adulterină, prin care se înstrăina şi puţinul rămas din salariul subţiat de rambursările la bancă. Fetiţa a crescut, în durerea discretă a mamei, a absolvit o facultate, dar nu a reuşit să-şi înduplece tatăl să-şi revină pe făgaşul normalităţii. Roxana a început să aibă probleme de sănătate şi, de parcă s-ar fi dereglat nervos, a hotărât că, mai bine să-l ştie mort,decât în braţele alteia.

Fără să primească vreo idee, din cele ascultate, anchetatorul înalt, a întrebat într-o doară:
– Doamna mai are rude ?
Parcă amintindu-şi brusc, vecina a răspuns neconvingător: pe lângă fiica despre care v-am spus, bunica şi unchiul fetei, după mamă; apoi, rudele lui, dintre care,o soră încercase să-l aducă pe calea cea bună, fără rezultat însă; se mai ajuta înainte cu o mătuşa, din partea tatălui. Dar de când acesteia i-a paralizat soţul, ca urmare a obliterării arterei carotide dreapte – mătuşa nu mai este disponibilă să-i asculte suferinţele, mai ales de când cu fixaţia de a nu-şi pierde soţul în braţele alteia, cu nici un preţ. Ba, mai cred că sfatul mătuşei de a-l părăsi pe nenorocit, a îndepărtat-o şi de aceasta; cum s-a întâmplat şi cu mine când am sfătuit-o acelaşi lucru.

Între timp, medicul îi şopteşte ceva anchetatorului şi ies împreună din camera. Revenit după scurt timp, şi grăbit parcă, îi mulţumeşte vecinei, rugând-o să-l mai contacteze, peste puţin timp. Şi, încă ceva, amintiţi-vă cât mai multe aspecte despre convieţuirea dramatică a vecinei dumneavoastră. Mă interesează pentru meseria mea.

După plecarea vecinei, Anchetatorul s- a dus direct la medicul legist,căruia i-a spus:
– Sunt al tău, numai ochi şi urechi.
– Voiam să-ţi spun că la autopsie, am constatat o sufocare masivă a emisferei drepte cerebrale, lucru care se întâmplă în timpul strangulării; totuşi, gâtul nu prezintă urme de violenţă. Am putea emite câteva ipoteze: una ar fi aceea a asfixierii cu o pernă, dar de ce este afectată doar emisfera dreaptă ? Şi, la fel, de ce fără urme de violenţă ! Fără ca el să fi simţit momentul sufocării ?
– Dar dacă a luat un somnifer, ştiind că suferă de insomnie, poate chiar o doza mai mare ?
– Ştii, că nu eşti departe de rezolvarea cazului ?
– Nu, pentru că nu ştiu să mai continui !
– Bine, dar e foarte simplu ! Întrebarea ta, mi-a dat ideea următorului scenariu foarte plauzibil anatomo- fiziologic: creierul nu funcţionează în lipsa oxigenului, care îi este procurat de curentul de sânge adus prin artera carotidă; ipoteza somniferului, admite varianta netrezirii reflexe în cazul lipsei aportului de sânge oxigenat la creier.
– Tot nu văd legătura !
– Normal, pentru că, tu ai rezolvat, aş zice, intuitiv, cazul general. Ştii doar, că intuiţia este un fel de revelaţie! Ea ne dezvăluie adevărul, fara a face un raţionament. Trecând la raţionamentul medical, situaţia devine astfel: dormind profund, sub efectul somniferului şi, apropo, trebuie să aflu ce au folosit,victima, putem să-l numim astfel, nu s-a trezit la lipsa de oxigen, când era prea tarziu; creierul fusese deja afectat, puterea de reacţie nu i-a mai ajuns decât să schiţeze zâmbetul nedumerit de ce i se întâmplă, ca o stare apneică în somn, după care, s-a stins.

– Să cred atunci, că soţia, i-a presat artera carotida în timp ce dormea şi i-a provocat astfel moartea ? Dar cum s- o fi făcut ?
– Simplu, cu arătătorul de la o mână sau de la ambele mâini, acoperit cu un material care să nu lase urme de ADN si care a fost apoi aruncat oriunde, sau, pur şi simplu, ars.
– Îmi displace rezolvarea, dar nu rezist să nu o accept ! O va admite şi făptaşa ?
– Pune-ţi aceeaşi intuiţie la treabă şi o vei convinge ! Primul element îl ai: “fixaţia ei, că mai bine mort, decât in braţele alteia !” Ar fi şi al doilea: s-o pui în faţa faptului împlinit, printr-o şiretenie !
– Ei, asta-i; de unde iau şiretenia ! Bine, află ce somnifer a folosit şi eu mă gândesc la şiretenie ! Poate reuşim.

Tânărul medic a constatat că s-au folosit însuşirile hipnotice ale unei plante medicinale: arnica montana, din care dozele mari sunt toxice sau chiar paralizante. Ambiţionat de aflarea meritelor propriei intuiţii, tânărul anchetator şi-a pus mintea la treabă şi a imaginat următorul scenariu:
– Doamnă, ştiu că suferiţi, dar din autopsie, rezultă că soţul dumneavoastră a fost asasinat şi fără să vă daţi seama, într-un mod de-a dreptul genial: a fost adormit profund şi în timp ce dormea dus, să zic aşa, i- a fost provocat un infarct cerebral; cu degetul arătător sau cu ambele arătătoare; nu ne gandim la dumneavoastră, dar aveţi idee cine ar putea fi făptaşul ?

Ipoteza dumneavoastră ne-ar fi de un real folos în lămurirea cazului. Mai cunoaştem, că aţi fi preferat sa-l ştiţi mort decât în braţele celei care-i sucise minţile. Ca om, vă înţeleg, şi sincer, m-aş fi gândit la fel, decât să ne despărţim după, dacă am înţeles bine, un coşmar, care cu toată durata de peste douăzeci şi cinci de ani, presupun că a avut şi momentele lui de bucurie, fie şi prin prezenţa fetiţei care nu cred că i-a fost indiferentă.

– Stooop ! Ce mai vreţi de la mine ? Nu credeţi că-mi ajung propriile reproşuri ? Ce alinare-mi puteţi oferi, dacă aflaţi adevărul ? Aşteptaţi să-l înmormântez creştineşte, deşi, încă mă întreb dacă o merită !

Tânărul agent nu mai ştia cum să continue. Declanşase reacţii la care nu se gândise. Sincer, pe cât i-o permitea postura sa oficială, şi-a exprimat compasiunea, tulburat de dramatismul pe care şiret îl dezlănţuise. A plecat, neştiind ce să mai facă. În actele Poliţiei, verdictul a fost clar: ”crimă, prin asfixiere cu mijloace nedescoperite” …ancheta va continua dupa funeralii; autor necunoscut; suspecţi: soţia victimei …prima discuţie, după funeralii.

Funeraliile s-au desfăşurat sub privirea nedumerită a tânărului agent; venise la eveniment dintr-un imbold de condescendenţă şi o curiozitate psihologică profesională, să vadă, neobservat, reaţiile unui suspect special de crimă.
În privirea rătăcită uneori, a văduvei, apăreau sclipiri nedefinite ale unei decizii în formare, pe care nu ştia cui să le atribuie: regretelor, resentimentelor, sau disperării.

Cu gândul la aceste imagini şi conştiinţa împovărată de compasiunea pe care o resimţea faţă de presupusa vinovată, a plecat fără să-şi facă simţită prezenţa. Şi-a propus să revină peste câteva zile, poate o săptămână, după ce şi-ar fi mai limpezit impresiile asupra nedumeririlor de la înmormântare. Era într-o zi de miercuri.

Luni, săptămâna următoare, la zbârnâitul insistent al soneriei de la apartamentul Roxanei, nu răspunde nimeni. Într-un târziu, sfios, se deschide uşa vecinei. Cu faţa scăldată în lacrimi, şi cu o voce stinsă, în contrast cu înciudarea din momentul când s-au cunoscut, i-a şoptit tânărului agent: o găsiţi la Spital, au internat-o ieri, după ce a încercat să se sinucidă; repeta intr-una: ”nu pot fără tine! mai bine te împărţeam cu ea!”. Dimineaţă, m-a rugat să vă dau plicul acesta; ştia sigur că veţi veni.

După ce v-a văzut la înmormântare, ceva s-a prăbuşit în ea. Poftiţi în casă, să citiţi plicul; aţi impresionat-o foarte mult. Parcă nutrea faţă de dumneavoastră, un sentiment ciudat de simpatie, respect şi teamă.
– Nu, vă mulţumesc, am să-l citesc la birou şi am să sun la spital să văd cum se simte. Şi mie, îmi pare foarte rău, de cele întâmplate! Ştiţi cumva unde au internat-o ?
– Nu ştiu, dar după cum se zbătea, parcă-şi ieşise din minţi… Dacă nu intraţi, pot să mă retrag ?
– Încă o dată, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat cum nu vă închipuiţi ! În sufletul meu vă rămân îndatorat ! La revedere ! Rămânem prieteni !

Nu a mai avut răbdare până la serviciu. Urcat în maşină, a desfăcut emoţionat plicul. Cu un scris frumos, deşi tremurat de emoţie, Roxana i-a transmis următoarele:
– Nu ştiu ce să vă spun. Vă admir perspicacitatea profesională; dar nu vă va folosi pentru că eu, nu voi mai fi; îmi regret rătăcirea şi mă pedepsesc singură. Oricum, uşurarea în care am sperat, a devenit o povară sufletească de nesuportat; privirea lui uimită, în care parcă-mi spune: ”ce faci, nu vezi că mor ?”, nu-mi da pace !

În acest punct agentul tresări, ca la o vibraţie neaşteptată: ”minţile noastre au fost la unison; păcat de Ea !”.  Sună apoi la Salvare, unde află că pacienta Roxana Popescu din strada Eşecului nr 13, decedase în drum spre Secţia de Neuropsihiatrie.

Cazul Roxana Popescu este rezolvat; s-a gândit ! Şi abătut, s-a îndreptat către serviciu …

Ioan Ionescu – 27/28. 09. 2008

20 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

20 de răspunsuri la „ANCHETA II

  1. Prea trist pentru mine acest final….
    Si oricum nu inteleg modul de gandire al unor astfel de femei…

    • Matilda,
      Nu stiu nici eu, dar am intalnit cazuri tulburatoare, pe care mintea mea, le-a inregistrat, cu destula acuratete. Si totusi, ratacirile sufletului, nu ezita, si devin dramatice; ma gandesc, impreuna cu Madi, sa le prezentam, ca o premisa a indemnului catre prevenirea lor.
      Ele nu sunt de condamnat, intrucat drama suferintei lor, este mai intensa, decat asprimea oricarei instante judecatoresti. In acele momente, natura isi aplica propria morala! Bine ai revenit! De ce esti o prezenta asa de rara?

    • Cati,
      Nu este vorba doar de femei; este ca un fel de ratacire a viului!
      Cand esti pus in fata unei astfel de situatii, mintea, pur si simplu, o ia razna; nu mai rationezi, urmezi indemnul gandului obsedant. Nimic nu te mai sperie; sa sfarsesti este unica clipa rationala, de a rezolva! Atunci, absurdul, devine unica solutie! Am cunoscut asemenea oameni; si am trait asemenea clipe!

  2. matilda

    Tristă şi emoţionantă povestire. O iubire fără margini. Nu mai putea nici cu el, nici fără el…
    Ce suflet trebuie să aibă o femeie, ca să poată lua o viaţă, de fapt două ?

  3. Pingback: PĂLĂRIE DE FETRU, IMPERMEABIL DE VISE «

  4. M-am regăsit cu plăcere în blogrollul dumneavoastră. Am făcut şi eu cele cuvenite. La bună recitire…

  5. Nu ma asteptam la acest sfarsit !
    Cred ca a fost prea slaba. In afara faptului ca a indurat atatea, cand s-a hotarat si ea sa faca ceva cu viata ei, au coplesit-o gandurile, regretele si resentimentele.
    Ea o femeie care isi castiga singura existenta, care avea grija de el pe langa fetita ei, care a rezolvat atatea probleme sa-si puna capat zilelor ? Atat de slaba sa fie in spatele unei femei aparent puternice?

    Te rog eu, urmatoarea poveste sa fie plina de adrenalina ca si Ancheta I, dar si sfarsitul pe masura. Peste oameni slabi de ingeri dam tot timpul !

  6. Pingback: Stupul VII « Ioan Usca

  7. lucia.alexandru

    Cam trist,Onu! Schimba finalul! 🙂

  8. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 5 « Ana Usca

  9. Pingback: Izvorul Minunilor de la Braila « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

  10. Pingback: Ioan Usca – Ultimul Mitropolit 1 « Caius

  11. Pingback: Romania pierde cioara de pe gard pe mana lui Videanu « Hai ca se poate!

  12. Cinică proză.
    Interesantă detașarea povestitorului. Mă întreb ce urmează.

    • Gabriela,
      Interesanta apreciere, pentru care, povestitorul, iti multumeste; el s-a dorit un justitiar, pentru suferintele Roxanei, de a carei existenta, nu este strain, transmitandu-i oarecum., firea lui sensibila. De aci si importanta comentariului tau. Pentru edificare asupra acestei detasari, vezi si comentariile acestuia, la Psalmii 17 si 18, la invitatia pingurilor aferente, primite la Ancheta II. Ce urmeaza? O alta fateta a acestuia, in urma consultarii cu emisfera sa dreapta, Madi, ca o apreciere decenta asupra comentariilor din partea onor-vizitatorilor! Multumesc.

  13. Mitzaa Biciclista

    Ce pot să spun? O poveste plauzibilă posibil, dacă e să privim din punct de vedere al unui psihic afectat de frustrări. Însă, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că personajul principal este o criminală care și-a premeditat cu sânge rece crima. Știi ce m-a șocat la final? Renunțarea Roxanei.
    Profilul ei, așa cum este descris, îmi dădea impresia unei luptătoare totuși.
    Nu contest că nu o puteau ajunge remușcările din urmă, însă, hmmm, remușcările apar doar atunci când fapta reprobabilă o comiți, într-un moment de rătăcire, asupra unui om care nu merita un astfel de sfârșit, dar conu Popescu avea deja un trecut datorită căruia ochii Roxanei erau demult uscați de lacrimi.
    Să nu mă înțelegi greșit, nu contest povestea, ci doar mă surprinde personajul principal, aparent puternic( se aranja în oglindă deși cadavrul bărbatului zăcea asasinat în patul conjugal) dar labil pe fond(suicidul este specific persoanelor incapabile să-și ducă până la sfârșit soarta de care sunt direct responsabili prin actele comise).

    Să-mi mai dai să mai citesc 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s