Arhiva zilnică: 24 aprilie 2010

”7 ani de lângă mama”

Dacă bine îmi amintesc, vorba spusă la obidă, cum că inainte de 1989, nu era concediu să nu-l petrecem, plecând la munte sau la mare,  nu e chiar aşa. Şi nu mă înşel, când  încă mă cutremur, cum, într-un astfel de concediu, (ratat), am trăit o întâmplare, care mi-a zdruncinat nu numai fiinţa, dar pur şi simplu, pentru o clipă,  mi-a întunecat chiar mintea.

Eram într-un astfel de CO … 

Soţia plecase după cumpărăturile zilei,  iar eu am rămas cu mezina familiei, Cristinel. Imaginaţia unui tată, pentru copilul său, este penibil de săracă,  faţă de ingeniozitatea mamei, de a capta atenţia acestuia,  spre bucuria şi educarea lui iniţială. De fapt, cred că expresia “7 ani de acasă”,  este mai corectă,  mai veridică în forma 7 ani de lângă mama ”.  Şi, poate nu  străin, sau departe de realitate, legea stabileşte că în caz de divorţ, tutela copiilor mici, să revina mamei. Îmi amintesc nostalgic, de serile lungi de iarnă, când mama , pe patul improvizat ca o scenă,  ne îndemna să recităm poezii şi să cântăm cântecele, pe care tot de la ea  le învăţasem, sau să închipuim istorioare, pe baza basmelor copilăriei, citite sau povestite tot de ea. Şi când sub povara grijilor zilei, adormea aplaudându-ne, ne retrăgeam liniştiţi, învelind-o  şi învăluindu-o cu sensibilitatea pe care cu atâta gingăşie sufletească, o descoperise şi modelase, în fiinţele noastre, în formare.

Plictisită, Cristinel, îmi spune: ” tati vrei să mă dai în leagăn ? ”. În spatele blocului, erau improvizate câteva leagăne, pentru distracţia copiilor mai măricei. Bucuros de a scăpa de povara improvizaţiei,  care niciodată nu-mi reuşea, spre a o distra  aşa cum îi reuşea soţiei, am mers la leagăne. Acolo, o fetiţă  din vecini, în mare vervă , se aşeza şi se ridica în picioare, în timpul balansului periculos al acestuia. De pe margine,  mă uitam la fetiţa scheletică,  faţă de Cristinel şi-mi închipuiam, că probabil este subnutrită. Când, până să prind de veste, fetiţei mele i-a venit poftă să o imite, ridicându-se şi ea în picioare. Nici n-am reuşit să clipesc, şi am văzut-o zburând  din leagăn.

Căzută pe spate, şi cu bustul pliat peste picioare, fără un sunet sau mişcare, am crezut, că s-a prăpădit. M-am năpustit peste leagan, care în balansul puternic, mai să mă răstoarne şi pe mine. Strigând-o speriat, m-am aplecat asupra ei, cu un singur gând: dacă trăieşte, după lovitura la cap în cădere, o ridic în picioare, şi dacă va cădea, înseamnă că are şira spinării fracturată, deci totu-i pierdut, iar viaţa mea, nu mai are rost. O duc acasă, şi mă arunc pe geam. În clipa de spaimă,  de nebunie, că mi-am pierdut copilul,  pentru mintea mea rătăcită,  era singura pedeapsă,  pe care o meritam. Dumnezeu, ne-a ajutat iar, şi  gândurile mele negre nu s-au adeverit. Înspăimântat,  nu i-am povestit soţiei. Dar mulţi ani,  m-am temut ca lovitura la cap, să nu fi avut urmări fatale … Dumnezeu,  ne-a ajutat şi de această dată. 

S-a întâmplat , într-un concediu de odihnă, unul de groază cumplită,  dar plin de prezenţa divină !

Ioan Ionescu – 13.09.2009

Reclame

32 comentarii

Din categoria De acasă ...