Arhiva zilnică: 4 septembrie 2010

Nunta II

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei …

Dârz, cumpătat,  harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit, şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoala; doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, dupa mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută;  chiar cu numele Ionescu

 

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica  pe unul din butoaiele imense, pline cu vin şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă , îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea  multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca sa mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite, bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului;  am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghiarele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, “cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea  firul argintiu al apei unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi in sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil, bucurii fără seamăn.

Rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric ! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror  licăr, îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a  urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei, le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum, cred că le pot numi dramatice !

Într-o noapte,  cineva i-a furat bunicului, porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ.  Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate că nu i-ar conveni nimănui, ca în apropierea Sărbătorilor de Crăciun, şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat  jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire, m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă, şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige mereu: ”Cine-o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”. Pe  pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ;  şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa,  s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu !

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când, mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, n-am mai întâlnit-o dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează …

Ioan Ionescu – 1 septembrie 2010

Reclame

63 comentarii

Din categoria De acasă ...