Arhiva zilnică: 13 septembrie 2010

Împărăţia apelor II

După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi, după ouă de păsări sau alte noutăţi copilăreşti. Ştiind că sunt porci mistreţi sau chiar porci domestici, sălbăticiţi, ne organizam, să nu avem surprize; făceam cu schimbul, de pază, să nu ne trezim cu vizita unor mistreţi, despre care auzisem că sunt periculoşi …

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În caz de mişcări sau zgomote ciudate,  iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalti, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama, că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut. 

Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care pe langă colţi, curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi,  cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să se urce după noi, în copac. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Plictisiţi de eşec, într-un târziu, au plecat. Încă îngroziţi, am coborât din salcie, şi într-un suflet, am alergat spre şosea; până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.

De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole ! Poate şi de asta mi-am ascultat părinţii şi n-am  învăţat să înot. M-au  speriat cu înecul, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înecaţi au contribuit la spaima mea. Unul, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram aparte. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit şi, fără să vrea, l-a lovit în  cap. Ameţeala produsă, i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale; când l-au găsit, mort, avea plămânii plini cu apă.

Frica de apă, am căpătat-o şi după ce am vazut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarcaţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal, distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt. În satul Azaclău, tot în lumea lor,  sunt:  stuful, peştii  şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc – le fereau de incendii.

Reţin berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o  surioară,  pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci  fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt  mult mai evoluate decât băieţii  şi pot fi  excelenţi profesori pentru  aceştia, cu condiţia ca, asemenea lor, să-şi însuşească tranzitoriu, iluzia sindromului pseudosuperităţii faţă de alţii. Despre evoluţia fetelor, îmi amintesc oarecum jenat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu a rezistat indiferenţei mele timide şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii …

”Pe băncuţa mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Şi la tine mă gândesc,
Cum să-ţi spun cât te iubesc.”

Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise, m-au tulburat; şi atâta m-am foit pe locul meu, că am căzut din bancă, spre hazul tuturor copiilor din clasă. Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de morală, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal, vietăţile care nu se suportă, devin indiferente unele faţă de altele.

În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins  când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii  se jucau peste pisicile din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile  pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore ? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă ?

Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit, cu nedumerire, satul Azaclău. În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta …

? Onu Ionescu

Reclame

32 comentarii

Din categoria De acasă ...