Bărbat închipuit !

Motto: ” Gelozia – o luptă interioară cu tine însuţi, o luptă pe care de cele mai multe ori o şi pierzi. Te sfâşie prin interior cu o plăcere sadică…” – Cristian Lisandru

 Ne-am cunoscut la serviciu, colegi … 

Scund, îndesat, cu o privire plină de o forţă, care parcă, vrea să impună cu orice preţ. La început, m-a surprins. Mai târziu, dupa ce ne-am împrietenit, am început să-l înţeleg. Citise în copilărie, viaţa lui Napoleon, şi voinţa acestuia, l-a impresionat atât de mult, încât a început sa-l copieze în  tot ce i se părea a fi o reproducere a personalităţii napoleoniene, care parcă-l subjugase. Dar el sărmanul, fiind o copie jalnică, nu reuşea decât să se impună în familie, şi asta într-un mod foarte original. Aşa, a stabilit o regulă familială, strictă. Săptămânal, îşi bate soţia, ca ea să nu uite că el este şeful. Nu contează ce gândesc copiii, destul de măricei. In norma bătăii, intră şi fidelitatea.

Deşi biata femeie, nu i-a dat nici un prilej de îndoială. Mai mult, copiii îi seamănă leit, la fel de butucănoşi şi înceţi, la priceperea lucrurilor. Mândri însă, nevoie mare, când au descâlcit  firul vai, “atât de dificil” al problemei întâlnite. Atunci, demni urmaşi ai tatălui lor, în odată  reuşita performanţă  a înţelegerii, uitarea, nu-şi mai are locul. Din acest motiv, tatăl este o prezenţă socială importantă, în echipa profesională, din care face parte. Ce păcat însă că, în toată siguranţa afişată, neîncrederea îl macină, ca apa malurile albiei prin care curge.

 Am înţeles acest fapt, din două întâmplări, pe care  cu discreţia cuvenită, le voi reda în continuare. Într-o zi liniştită de vară, cu faţa terorizată de spaima adevărului aflat, omul, mi-a cerut împrumut, o sumă de bani, explicându-mi că sunt pentru a ajunge urgent acasă, unde urma să-şi găsească soţia, într-o relaţie extraconjugală. Dacă o prind, o omor, îmi aruncă el, scrâşnit, printre dinţi, ameninţarea. Atunci, m-am speriat, şi am înţeles greşeala de a-i fi dat banii, fără să-l întreb pentru ce. Închipuindu-mi o nenorocire, m-am oferit să-l însoţesc acasă, dar a refuzat, am insistat  să se controleze, să nu facă vreo prostie.  A dispărut, împins parcă de resortul nesocotinţei.

 După vreo două ore de coşmar, a revenit, în sfârşit, scuzându-se, în timp ce-mi înapoia banii. Soţia, era acasă, ajutându-l la lecţii, pe unul dintre copii, îmi spuse jenat, fără să mă privească. L-am cuprins prieteneşte de umeri şi l-am sfătuit să nu mai creadă astfel de răutăţi. Necăjit, mi-a răspuns, că nu putea.

L-ar fi urmărit toată viaţa imaginea soţiei, cum o cunoştea în intimitate, mişcându-se în pat, dăruită unui strain. Aşa, zice el, ştiu că nu s-a întâmplat, şi dorm liniştit. Mi-a rămas în suflet, zbuciumul trist al rătăcirii acestui bărbat, măcinat de demonul geloziei. Alt moment, pătimit de acest necăjit suferind de neîncrederea în sine, îl ştiu, tot de el povestit.  Plecat cu lucrări, în străinătate , când îi era lumea mai dragă, a primit veste de la soţie, să vină urgent acasă, că îi este foarte dor de el. Cu mintea otrăvită de prostii, el s-a conformat fericit, convins fără alte explicaţii, de buna credinţă a acesteia. În sinea mea, am încercat să-i înţeleg suferinţa subconştientă. Poate că, obsesia napoleoniană, avea o cauză mai profundă ? Puţin după întâmplare, soţia, ca între fete, se destăinuise unei prietene: “am vrut să-l încerc!”

Tună, Doamne, de-i adună !

? Ioan Ionescu

Publicitate