Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

45 de răspunsuri la „Profesoara …

  1. Pingback: Divide et impera « Hai ca se poate!

  2. O poveste de viață, sensibilă care putea să aibă și o altă continuare. Au fost și aspecte pozitive în acea relație imposibilă (cum s-a conturat în decursul anilor ce au urmat) dintre țări.

    • se-cret,

      Buna!
      Comentariile tale, contin o filozofie profunda asupra vietii.
      Impresionant, ca oamenii, in starea unei conditii de discretie emit consideratii, care pur si simplu aureoleaza omenescul. O zi frumoasa, pe masura unui fond asemenea.

      Madi si Onu

  3. Pingback: Australia (7) « Elisa-gradina mea de vis

  4. inca o dovada a lasitatii umane. de ce le este frica oamenilor sa se indragosteasca si sa iubeasca? este cel mai frumos sentiment. de ce fiecare are grija ca nu cumva sa fie ranit? si pana la urma, ce e mai rau? sa fii ranit sau sa te intrebi „oare ce face?” „cum ar fi fost daca?” „de ce nu am fost mai indraznet atunic?” „de ce m-am gandit intai la suferinta si abia apoi la ce frumos ar fi fost un sentiment?”

    dar ce stiu eu? eu sunt mic!

  5. Pingback: Împăcare «

  6. Pingback: Comentarii la Levitic – 23 | Ioan Sorin Usca

  7. Pingback: Consult | Ioan Usca

  8. scrii frumos, mai rasfoiesc un pic 🙂

  9. Farmecul slav și cel mongol laolaltă. Hmm! Dificil!
    O româncă ce ar fi reacționat așa n-ar fi avut parte de circumstanțele atenuante ale Ghelcăi și ar fi fost catalogată drept ușuratică. 🙂

    • Mel,
      Tu, mereu, ma derutezi ?
      Din cate am inteles, (ca eu, prin discretia specifica, nu intreb; doar ascult , vizibil preocupat de ce mi se destainuie) Ghelca, nu a emis pretentii speciale.
      Cat priveste natura inflacararii, slav-mongola, nu cred ca pot exista obiectii!
      Si nici daca era romanca, in context adecvat, nu ar fi fost de catalogat, cum te ingrijorezi tu, pentru ea!
      Cu biine, si multumiri, Grijulio !

      Madi si Onu, ca unul.

  10. @ World,

    „ M-a durut cumplit indiferența ta din prima seară ” m-a transpus in urmă cu zeci de ani pe meleagurile frumoasei Bucovine răscolindu-mi in minte cenușa trecutului din care au sărit scântei ce incă și acum parcă mai ard aducându-mi aminte de această replică cumplit de dureroasă dar indreptățită ieșită din gura unei frumoase liceene pe care am cunoscut-o la cinematograful din orasul de la poalele Rarăului in prima mea ieșire in invoire și pe care am reântâlnit-o tot la acelasi cinematograf după mai bine de patru luni.

    Cum eu nu eram doctorand la Moscova ci un timid elev de liceu militar, la iesirea din sala de cinematograf i-am spus„la revedere” frumoasei bucovinence si am luat-o la fugă să prind ultimul autobuz căci altfel, mergeam pe jos in marș forțat vreo câtiva km. până la Bastilia tineretii mele ca să ajung cu câteva minute inainte de ora de intoarcere scrisă pe biletul de voie cu majuscule ca s-o văd si pe-ntuneric că de intârziam din invoire, eram consemnat in cazarmă câteva luni de zile.
    Frumoasă poveste iar domnișoara din imagine pare a fi chiar protagonista mongolă !

    Chiar de-i povestită de un prieten, se vede mâna șlefuitorului de cuvinte al cărui suflet te lasă să-i pătrunzi in profunzimea lui sensibilă.
    Cu bine,Onu.

    • Ce bine, Aliosa, ca ti-a placut povestea prietenului meu.

      La fel de placut, imi este si mie, sa marturisesc: aura povestirii este potentata cu aceasi sensibilitate, si de Madi, emisfera dreapta a blogului nostru. Frumoasa din pagina, la vederea careia am tresarit infiorat, este exclusiv opera lui Madi. Nu mai spun, de imbierea estetica, a tehnoredactarii , de senzatia edenica, pe care o confera.
      Citindu-te, mi-am imaginat-o pe frumoasa bucovineanca, harazita cu dulcele grai al tinutului, cu ochii poate nedumeriti, de parasirea brusca.
      Si, mi-e si mie, putin trist!

      Onu

      • @ Onu,

        Am simțit din primul articol citit acum ceva timp in urmă gingășia si finețea ce vine permanent din „ emisfera dreaptă a blogului” vostru dar am avut o anume retinere in a recunoaste acest fapt de teama de a nu strica prietenia ce incepea să se infiripe intre noi. Citind cele spuse cu toată sinceritatea sufletului tău nobil, imi dau seama că am gresit atribuindu-ti toate meritele doar tie cu toate că jumătate se cuveneau si lui Madi dacă nu chiar un pic mai mult cum reiese din chiar ce-ai spus tu referitor la munca pentru reusita povestii „ Profesoara” . „ Mai bine mai târziu decât niciodată ” așa că , mulțumesc amândoura pentru că-mi faceti serile mai frumoase prin ceea ce realizati si difuzati in blogosferă.

        Cu bine Madi și Onu !

      • Aliosa,

        Madi si Onu, te felicita si te admira, pentru replierea napoleoniana, savarsita, si iti ureaza, o Noapte cu Pace !

      • @ Madi si Onu !

        Să vă dea DOMNUL tot ce doriti
        Zile senine si fericite
        Motive multe să zâmbiti
        Și decizii nepripite
        Ca mereu să vă iubiti !

        Răspunsul vostru mi-a luat o mare piatră de pe inima-mi prea mult stresată și chiar de plouă-n Câmpia Deliormanului și-n Pădurea Nebună, deasupra străzii mele norii-au inceput să se-mprăstie iar o rază firavă de Soare vine-ncet dar sigur spre casa mea.
        Cu bine cuplu fericit !

      • Alioşa,

        Să fii tu, Zâna din poveste
        Ce bine iubirii, doreşte?
        Atunci…, Iubirea…, cu preaplin ţie,
        Îţi urează: „înseninată blog- drumeţie!”

        Madi şi Onu

      • @ Madi și Onu,
        Mulțumesc pentru gândurile bune !
        Vă rog sincer să mă credeți că m-am săturat de vorbele pline de răutate si ipocrizie ce le-aud aproape zilnic când deschid televizorul și tocmai de aceea , un dialog sau o citire a vreunei povesti sau pur si simplu a unui articol scris cu suflet si mare pasiune de voi, mă fac să uit de previziunile sumbre ale viitorului ce pare a nu ne da multe speranțe.
        In starea in care mă aflu acum nu pot decât să-l citez pe Edmund Bruke : „ tot ce-i trebuie răului ca să reușească este ca oamenii buni să nu facă nimic ” ! Noroc că mai sunt pe lume si oameni buni iar eu i-am găsit prin voi .
        S-aveți poftă mare de toate, prieteni !

      • Alioşa,

        Susurul discret al Universului, repetă consecvent: „Prietenie”.

        Şi noi, pe blogul nostru, încercăm să-l receptăm, ca atare..

        Madi şi Onu, te întâmpină, în susur de Univers.

  11. Pingback: Femeia ideală | Caius

  12. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 116 | Ana Usca

  13. Pingback: Protest | Nataşa

  14. Pingback: Joacă-te cu toamna! « Mirela Pete. Blog

  15. Pingback: Europa încotro? Soluţiile economice ale stângii « Hai ca se poate!

  16. Excelenta abordare a intelepciunii hormonilor! :))

    ”În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem..”

    ..putin pe off: asta mi-aminteste d’un amic care indragostit de o profesoara, nu putea sa-si explice unul din principiile freudiene caruia-i era prizonier – o apela cu ”dvs” chiar si-n pozitia misionarului! :))

    • strongvaleriana,

      Uite, stau in faţa calculatorului, şi nu ştiu ce să-ţi răspund; ar fi cam multe.
      Dar mă opresc la două aspecte: sufletul de profesoară şi complexul amicului. Profesoara, din spusele prietenului, ca feminitate şi complexitate caracterială pare că se situa între Ecaterina I şi Cio-Cio-San. Asta, mă face să cred că dispui de o intuiţie pură, nealterată în procesele educaţionale, şi-mi stârneşti o justificată admiraţie.
      Apoi, amicul tău, interesant caz, cred că avea autoindusă, o chinuitoare stare de teamă, un gen de timiditate maladivă, bine mascată.

      Cu bine, te mai aşteptăm, World.

      • Sunt magulit dar nu cred ca ma ridic la ”o intuiţie pură, nealterată în procesele educaţionale”
        Cred ca mai degraba e vorba de bunavointa si talentul pe care-l ai .. in a-mi innobila prozaicul !
        Multam totusi! :))

  17. Pingback: Poveste de vis (9) « Blogul lui Teo Negură

  18. strongvaleriana,

    Stai blând. E vorba de o aureolare conferită de propriile-ţi expresii, elegant- cuceritoare!
    Eu doar am constatat. Şi, recunosc, îmi plac asemenea ipostaze! World

  19. Madi si Onu, mereu ma lăsați fără cuvinte cu versurile pe care mi le oferiți pe blogul meu și cu raspunsurile înalte, căutate, cu venirile și revenirile voastre pline de farmec și prietenie.
    Am citit și recitit acest articol, venind și revenind, asemeni vouă, dar nereușind să cuprind într-un răspuns o temă atât de amplă, ca sentiment și, aș spune, ca semn de întrebare… Pentru că, dacă prietenia a început …parcă…să cam dispară, dragostea, iubirea, nu au această forță distructivă.
    Pentru că de iubire nu poți scăpa, dragostea te urmărește chiar și atunci când prietenia sau timpul dispar sub anii și pașii tăi…E xistă și prietenii pe viață, eu chiar beneficiez de astfel de prieteni, dar sunt conștientă că poți controla o prietenie, dar mai puțin o iubire!
    Aparent fără legătură, dar cu trimitere către aceste amintiri și trăiri, am găsit pentru voi ceva…sper să vă placă, dragi prieteni!

    …, scrisori pastrate, de demult
    In linistita zi cu soare
    Cu fruntea-n maini ma plec s-ascult
    Tacerea vorbii tale.

    Ce fericit eram odata
    Si cat sunt de ostenit de drum…
    …dar ea pe unde-o fi acum ?

    Poezia originală aici:

    Scrisori iubite,
    de George Topârceanu

    Scrisori păstrate de demult…
    În liniştită zi cu soare, —
    Cu fruntea-n mâini mă plec s-ascult
    Tăcerea voastră vorbitoare.

    Ce fericit eram odată,
    Şi cât sunt ostenit de drum !
    Dar ea, — pe unde-o fi acum ?
    Ce s-a făcut frumoasa fată ?…

    Că ne-am iubit ca doi nebuni,
    Iar astăzi nu mai am în faţă
    Decât un maldăr de minciuni
    Legate cu un fir de aţă.

    O duminică frumoasă!

    • Mirela,

      Parcă am mai spus-o.
      În probleme de recunoştinţă, uneori, mulţumirile nu pot cuprinde totul! Comentariul tău, un memento asupra eventualelor greşeli sinucigaşe, într-o mare iubire, ne aminteşte de următorul motto, la capitolul „Principiul cauzei şi al efectului”, dintr-o carte de vindecare spirituală.
      El sună astfel:
      „Nu suntem „pedepsiţi” pentru acţiunile noastre, ci de acţiunile noastre!”
      Ne pare a fi chintesenţa comentariului tău!
      Noapte cu Pace!
      Madi şi Onu

      • Va citez:
        „În probleme de recunoştinţă, uneori, mulţumirile nu pot cuprinde totul! ”
        De aceea nu pot sa vin si sa spun un simplu „Multumesc”.
        O seara perfecta de duminica, va doresc!

  20. Povesti de viata, din ce in ce mai frumoase.
    Pacat ca ele sunt povesti retrocative, ar fi fost interesant sa auzim varianta la cald. Amintirile uneori filtreaza doar ce le place si nu arareori durerile abisale se transforma in simple amagiri.
    Vazuta asa i se potriveste un titlu gen :”Idila la Moscova” sau „Noapte mongola”, insa nu stiu de ce acolo simt ca ar fi fost ceva mai mult…

    • cammely,

      Şii ceva ?
      În ambele ipostaze, tu ai ceva dreptate.
      Chiar mă întreb de nu cumva eşti o clarvăzătoare !
      Oricum, ai un gen aparte de tâlcuire !
      Din câte am înţeles, a existat o durere abisală: momentul plecării ei, la terminarea stagiului de doctorat, ea fiind deja acolo, când a sosit el, probabil de cel puţin o jumătate de an.
      Iar dacă ai dat o sugestie, aş completa-o, cu denumirea de „Extaz mongol”.

      Noapte cu Pace!

      World, ca Madi şi Onu.

      • 😆 nicidecum clarvăzătoare, dar timpul cicatrizează răni, ştiu după mine cum privesc retroactiv la întâmplări din viaţă care aveau atunci o altă rezonanţă şi dureri mult mai adânci.

      • cammely,

        Unele persoane, se feresc de sinceritate. Eu, dimpotriva, imi recunosc trasatura. Adica, mai direct, voi a-ti spune, ca imi place cum ma stimuleaza comentariile tale!
        Si simt, ca esti adepta teoriei reflexelor conditionate a lui Pavlov.In alta exprimare, evenimente care ne-au marcat, lasa in sufletul nostru rani/impresii, pe care timpul le cicatrizeaza/ conserva. Cicatrice, care se reactiveaza intens perceptibil,de cate ori se repeta factorii, care le-au generat. As da destule exemple personale, dar timpul nu permite. Un post, pe aceasta tema, cu participarea nemijlocita, prin comentarii originale ale vizitatorilor blogului,va constitui preocuparea unei teme, in categoria „Jurnal de blog”.Simt chiar nevoia, sa-ti multumesc anticipat!

        O saptamana visata!
        World, ca Madi si Onu.

  21. tare rău îmi pare să-l contrazic pe Vergilius, am ‘curaj’ doar ştiind că nu-mi poate replica, există excepţii notabile care nu întăresc regula
    ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei”
    cea mai la îndemînă e moartea
    dar mai sunt: contratimpul, imposibilul, ‘distanţele’ … şi tot aşa
    şi totuşi… există
    doar că…
    vă mulţumesc preaplecat Madi şi Onu

  22. Pingback: Am participat la Congresul Extraordinar al PSD in calitate de invitat « Hai ca se poate!

  23. Pingback: LIVE BLOGGING DE LA CONGRESUL PSD | Blogul Monicai Marinescu

  24. Pingback: Opozitia a depus motiunea de cenzura – citeste textul « Haicasepoate's Blog

  25. Pingback: Credeţi că este normal ca preşedintele PSD, Victor Ponta, să participe la manifestările sindicale care vor avea loc miercuri, în Bucureşti? | Blogul Monicai Marinescu

  26. Și uite așa, prima poveste de care am dat a fost ”Profesoara”, ce voi fi și eu, peste 2 ani.
    Iar în octombrie plec la specializare în Moscova, așadar, nu se putea mai bine :)))
    Experiențe ca cea povestită mai sus aranjează viața și sparg monotonia! 😀

    • Ca să vezi, cum le potriveşte, o după-amiază bucureşteană ploioasă ! 🙂
      Sunt efectiv şocat, pentru că am ezitat, dacă să o trec.
      Mă bucur mult, pentru tine.
      Moscova nu are nevoie de laude.Vei petrece clipe de neuitat!
      Mulţumesc,pentru lectură!
      Şi desigur, în perspectivă moscovită, fragmente de basme ruseşti.
      Aştept, nerăbdător continuarea lecturii.
      Onu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s