CUTREMURUL

 Motto: ”Uneori, Divinul, îşi arată măreţia, parcă prea categoric !”  – Madi

Puţini suntem cei care ne recunoaştem fără jenă, slăbiciunile. Eu, am un moment, căruia dacă nu mă închin, îi recunosc totuşi necondiţionat, ascendenţa asupra mea, pentru că m-a făcut de o ruşine, ce n-o pot uita cât oi trăi. Este Cutremurul… mai concret, cel din Martie 1977. M-a umilit atât fizic, cât şi ca părinte. Şi acum, mă înfior, de frică, şi de ruşine. Cei care l-au prins, ştiu…

Era seară… Eu, citeam, în camera mea, o lecţie de engleză. Când am simţit primele mişcări, m-am ridicat să le spun, destul de senin, fetelor, să nu se sperie. Într-un holişor de trecere, mezina, Cristina, îşi organiza un concurs de maşinuţe-jucării, din care avea aproape o colecţie. În trecere, am luat-o în braţe, împrăştiind automat, cu piciorul, maşinuţele aliniate la startul cursei pe care o gândise ea. Carmen, a reuşit să fugă din sufragerie, unde priveau cu soţia, un film, la televizor. Se încolăcise cu mânuţele firave, de piciorul meu, când s-a declanşat …Urgia !

Aruncat de pereţii holului, m-am dezechilibrat; în cădere, desfăcând mâinile, am scăpat-o jos, pe Cristinel; a început să plângă. Pe Carmen, a aruncat-o la capătul holului, care deşi de doar doi metri lungime, părea imens pentru haosul din bezna care se aşternuse. Trântit, bâjbâiam cu mâinile după scâncetele Cristinei, care credeam că în cădere îşi spărsese căpuşorul. Am găsit-o, şi ţinând-o în mâna dreaptă, îi mângâiam cu stânga, faţa, să simt umed cald. Încordat pe această senzaţie, uitasem, de Carmenuş, pe care o aud implorându-mă, cu voce disperată: “Tati, ţine-mă şi pe mine !  Nu mă lăsa,  tati !”

 Mi-a sfâşiat inima de durere şi de ruşine… Am cuprins-o de umeri, şi sfârşit fizic, în poziţia în care mă îngenunchiase Cutremurul, le ţineam strâns în braţe, aşteptând să simt căderea pereţilor, peste noi, să mă interpun, între ei şi fete. Cristinel, scâncea la urechea mea;  nu ştiam dacă sângerează. Carmen se contopise cu braţul meu stâng şi tremura înfricoşător. Nu ştiam, dacă de frică, nu-şi pierduse minţile. Nu puteam, dar nici nu îndrăzneam să mă ridic; să nu li se pară, că le părăsesc.

În sfârşit, Urgia trecuse… La lumina unei lanterne, m-am liniştit că fetele nu păţiseră nimic. Soţia, ne striga disperată, din holul de la intrare. Nu putea ajunge lângă noi, sufrageria, era blocată de modulele de bibliotecă, radioul şi televizorul, aruncate ca nişte cutii de chibrituri, pretutindeni. Gabi, fiica noastră mai mare, era la bunica ei, mama soţiei, căreia-i dusese nişte frigănele proaspete făcute de soţia mea. Viorica, îngrozită de soarta lor, a plecat desculţă, să le caute; a fost însă şocată, când le-a întâlnit la intrarea în blocul nostru. Mama ei fiind oarbă, nu-şi explica apariţia lor în faţa blocului, când între blocurile noastre, totul era în beznă.

P.S. Este ciudată comportarea minţii oamenilor, în momente de groază. De atunci, mult timp, ne-a fost frică să mâncăm frigănele. Iar eu, pe lângă umilinţa de a fi fost trântit, pe jos, şi de a-mi fi scăpat neputincios fetele, am rămas marcat de cutremur, ca de ceva, căruia, nu-i poţi face faţă ; ce te copleşeşte, fără drept de replică. Iar strigătul de ajutor al lui Carmen: “Tati, ţine-mă şi pe mine ! Nu mă lăsa, tati !”, o cicatrice a ruşinii de părinte, care nu cred să se şteargă vreodată …

? Ioan Ionescu