În aşternutul de spital,
Sufletul, captiv, filozofează …
Ce resorturi mă împing,
Spre Acelea care, din datorie,
Pe mine mă veghează ?
Sa fie oare ancestrala,
Legătură maternală ?
Sau paiul pe care îl atinge,
În disperare, Insul ce se stinge ?
Dar, când pericolul dispare,
Ce mă reţine la externare ?
Ce oare mă-ncleşetează,
Cu fir de suflet şi de sânge ?
Recunoştinţă ?
Regăsire de sine ?
Sau Disperare,
Nevolnic descătuşată ?
Şi, neînstare să îşi reintre,
În firea iar revigorată ?
Sau necunoscuta făptură din mine,
Ce spre Păcat, perpetuu tinde ?
Dar ce-i Păcatul ?
Dorinţa ce şerpeşte mă cuprinde,
Facandu-mă să uit, că sufletul,
De-acasă, ce langă mine, la greu, a pătimit,
Aşteaptă fericit să mă revadă ?
P.S. Compusă înaintea unei externări, la pasiunea făcută pentru îngerul în halat alb !
? Onu Ionescu