Motto: ”Căderea Zidului Berlinului în 1989 şi destrămarea imperiului sovietic care au urmat, au dus la o zdruncinare nu numai a ordinii continentale, ci a rânduielii întregii lumi” – Wilfried Martens
În baza acestei aserţiuni, a unei personalităţi care a făcut istorie politică europeană, trebuie sa fii ipohondru, să mai crezi, în posibilitatea revenirii comunismului. Marea viclenie a comunismului a fost critica, ajunsă în subliminal, la nivel de trădarea/turnarea aproapelui.
Marea ticăloşie a neocomunismului este maneaua ”anticomunismului”. Promotorul său, probabil un fost comunisto-securist nărăvit în diversiuni ca atare, iar ciracii săi, realii parveniţi, radiografiaţi de Alioşa, în postul său, PARVENITUL. Consecinţa: comuniştii, şi-au consolidat teroarea socială. Parveniţii.., clica socio-economică. În ţară, toţi se tem să facă sau să spună ceva, să nu fie acuzaţi de comunism.
Cum să construim o ROMÂNIE cu un PIB civilizat, când tot timpul ne uităm în trecut ?! La un concurs hipic, un cal a întors capul, în timpul cursei, s-a împiedecat, şi i-a rupt gâtul călăreţului. Cam aşa suntem şi noi. Rupem gâtul României. În postul precedent, vorbeam despre ideologie. Care nu este decât un sistem de idei şi norme care orientează acţiunea politică şi socială a unui partid. Orice proiect de societate se naşte dintr-o ideologie, care este raţiunea existenţei sale, când este o organizaţie politică normală, fără prejudecăţi, dacă nu este o compilare penibilă, fără nici o adaptare la ambientul uman scontat.
De fapt, poate că şi oamenii care compun un partid sunt în realitate, o masă de nume, transformată în nişte agitatori, chibiţi, care ca orice galerie, strigă ce li se spune. Şi aci este tâlcul postului meu; să ne organizăm galeria politică, pe vigilenţă acţională, şi nu pe huiduială naţională. Ce-ar fi dacă noi Partide, am renunţa la manelisme şi nu ne-am mai otrăvi existenţa cu dejecţii revanşarde ? Când vom edifica acţiuni inteligente de opoziţie, un instrument democratic, subtil şi util, şi nu ne vom arunca un noian de insulte, de te minunezi, cât a mai încăput în biata făptură umană.
Aşadar, ce-ar fi dacă fiecare partid, cu ceata lui, ar crede în valoarea cuvintelor foarte simple, dar încărcate de istorie şi promiţătoare de viitor: Libertate, Solidaritate, Responsabilitate, Progres, Fidelitate, Democraţie…, într-un angajament social hotărât ? Şi nu le-ar mai cataloga de limbaj de lemn ?
Ce-ar fi să ne apucăm să învăţăm politică veritabilă şi să nu ne comportăm ca nişte încălţaţi în ghete de fotbal, care-şi închipuie că dacă lovesc mingea cu piciorul (strigă insolent, măi comunistule), chiar ştiu fotbal/politică ? Şi cu cât se exprimă mai indecent, dovedesc aptitudini politice ?
PS. Postul, intenţionează o conduită de civilitate politică, şi nu un gând ascuns, cum şi-ar imagina nişte vajnici patrioţi anticomunişti, cu mentalitate de apartheid.
Onu Ionescu
Madi şi Onu Blog 