Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.
În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă. Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.
Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi, mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.
Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.
Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece, îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.
La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan, înainte de sosire, s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.
Ioan Ionescu
Madi şi Onu Blog 
Pingback: Ofer casă contra umilinţă şi înfometare « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte
Eu inca mai sper ca atunci cand voi avea copii ma voi juca cot la cot cu ei, insa nu te poti risca sa ramai infipt intr-un tobogan si nici nu-i poti refuza o placere pe care sa fim sinceri, doar cand esti mic are farmec!
Sunt si pentru adulti alea mari cu apa, eu le-am incercat de cateva ori si sunt… bestiale ! :”>
Buna, pescar,
Sa se implineasca nazuinta, dar fara incercarea mea, care a fost cumplita!
Multumesc,pentru vizita!
Noapte cu Pace.
Madi si Onu
Pingback: Miroase a melci, a ciocolata si castani « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte
Totul este bine, cand finalul este unul fericit si totul este subliniat si de o morala din care au mai multi de invatat. 🙂
Gabriela,
Asa este. Cred ca spaimele, adevarate lectii de viata, ne sunt date prin Intelepciunea Divina, spre a le urma pilda.
Toate cele mai bune!Madi si Onu
Nu poti sa stii insa dinainte ce poate sa ii faca rau si ce nu ii va face rau. Esti dator sa analizezi situatia , locul si sa decizi. Am doi copii si astfel de decizii trebuie sa le iau in fiecare zi.
Sorina,
Bine-ai venit, si sa fiti toti patru, sanatosi si norocosi.
Nu intotdeauna, te gandesti la rau,s-ar pierde farmecul momentului.
Dar sfatul tau este, in principiu, intelept, si il vom urma.
Am incercat sa comentam pe blogul tau, dar ceri prea multe, pentru a ni se aproba comentariul.
La ce bun?
Daca nu-ti place, il stergi pur si simplu.
Altfel, nu vom reusi satisfactia reciprocitatii impresiilor.
Cu bucuria cunoasterii, te mai asteptam.
Madi si Onu