În spatele blocului nostru, există o pereche de câini: el dulăul, este negru, cu un lătrat scurt şi gros, parcă ar fi ciobănescul bunicilor. Ea, o căţeluşă, albă şi zglobie, cu o lătrătură de neoprit, de abia mai reuşeşte dulăul, să deschidă gura. Şansa lui, stă în faptul că ea, nu are un tâlc în ce spune. Probabil îl amuză turuiala vrută şi nevrută, deşi, uneori, pare să o suporte cu greu. Că, o fi el, câine de companie, dar să-i asculte turuielile, seară de seară, devine stresant, chiar şi pentru statutul lui de mârâitor la cei mai Şefi.
Atunci, ea încearcă să-l împace, dând din coada vorbelor, mijindu-şi ochii iute clipitori, încântată în impresia de a-l fi pus în ce consideră ea, şansa, ca el să fi fost pe lângă adevărul ei.
Mă amuză zbenguiala lor închipuită, dar uneori, mă întreb ce au cu marele Şef, despre care mă mir, că nu le aruncă şi lor , un ciolănel de atenţie. În aşa fel, ca ronţăindu-l, să aibă aparatul de zgomote, închis.
Mi-am gândit la ei, ieri seară, la A3, „La OrdineaZilei”.
Madi şi Onu
Madi şi Onu Blog 