Adept al Carpe diem,şi îngreţoşat de zoaia politică, la care asist, m-am întors în timp.
Dar tot peste cenuşiu, am dat.
Mi-am amintit de colega mea, Tamara. O brunetă cu sânge slav, de pe meleaguri dobrogene, Frumoasă, nu ştiu cât de mult, dar mie-mi părea un înger inaccesibil. Mai înaltă cu câteva degete decât mine, ar fi trebuit să mă înalţ pe vârfuri, să o pot săruta.
Spun ar fi, pentru că, n-a fost să fie, niciodată.
Când am zărit-o în sala de curs, am tresărit, crezând că am intrat la anii mai mari. A zâmbit, la nedumerirea mea. Mi-a făcut loc, lângă ea. Ne-am recomandat: Tamara, spune ea întinzându-mi mâna ce părea că arde. Onu, am îngăimat eu, încă derutat. Încet, încet, am prins curaj să-i vorbesc, privind-o în ochii întunecaţi. Simţea că-mi place, şi era încântată. Simţul posesiei îţi conferă o stare de bucurie ciudată, deşi nedefinită. O iubeam, fremătând de emoţie, iar ea, îmi respecta starea. De altfel, nu avea motive să gândească altfel.
Într-o zi, a apărut un nou coleg . Adus pentru echipa de volei a facultăţii. Înalt, proporţionat, impunea plăcut, tuturor fetelor. Am simţit că şi Tamarei. Intrasem într-un con de tristeţe. Tichi nu era pasionat decât de volei, aşa că nu aveam motive de îngrijorare.Tamara s-a consolat. Părea a fi preocupată de alte griji. Tristă, începuse să slăbească,dar nu se plângea.Anii au trecut, dar simpatia noastră nevinovată, nu s-a micşorat.
După cursuri, ne vedeam aproape zilnic, în plimbările mele. Ea, stătea la poarta casei, într-o visare nedefinită. În trecere, schimbam câteva banalităţi, fără să fi observat ceva aparte, la făptura ei.
Într-o zi, am încercat să o sărut. S-a ferit, şi a fugit în curte. Mi s-a părut că plânge. Am supărat-o rău de tot, mi-am zis, şi câteva zile, am trecut doar salutând-o.
Când m-a întrebat ce mai fac, mi-am revenit. Am încercat iar, să o sărut. Acelaşi refuz, dar cuprinzându-mă de umeri, m-a invitat în casă. S-a aşezat pe pat, făcându-mi semn, să stau lângă ea.
Locuia la gazdă, cu chirie. Mi-a luat delicat, mâna în poală, şi aproape suspinând, mi-a spus: „ştii, nu mai încerca să mă săruţi! Şi eu îmi doresc, dar nu am voie!”.
Am privit-o nedumerit.
Sunt grav bolnavă de plămâni.., mi-a explicat. Ne-am îmbrăţişat, într-un gest de înţelegere fatală. Nu ne-am sărutat, niciodată. I-am rămas recunoscător, până anii vieţii, mi-au purtat paşii pe alte meleaguri, şi am pierdut orice legătură, cu ea.
La o întâlnire, de la absolvirea facultăţii, aduc vorba, întâmplător, despre Tamara. ”Cum, nu ştii?” răspunde cineva. „A murit, nu mult, după ce am terminat, la Spitalul T.B.C. din Galaţi”. L-am privit pierdut, iar el m-a întrebat:
”şi tu ai iubit-o?”
Nu i-am răspuns. M-am apropiat şi l-am îmbrăţişat, suspinând.
Era ultima legătură de suflet, cu Tamara.
Madi şi Onu
Madi şi Onu Blog 