ALTFEL, DESPRE „OBRAZ”

Motto: ”Nu putem lupta, decât cu aceleaşi arme!”-Filmul „Pîine şi libertate”

Mi-a venit aşa, o toană, să schimb aragazul. Caut mai întâi, un instalator autorizat. Îl găsesc, tot pe net, şi-mi şi recomandă o firmă on-line, ca bonus, că am apelat la serviciile lui. Zis şi făcut, iar aseară, îmi soseşte marfa. Chipurile avantajos.

La plată, îmi zic: îi dau ceva omului, este aşa drăguţ. Şi-i întind teancul de bani. Prudent, omul îi numără, şi sare în sus:

-„lipsesc două sute!”

–Da?, scuzaţi, şi i-am mai numărat chiar înainte! Dar nu-mi trece prin cap să-i cer, să verific. De ce? Dintr-un soi stupid de jenă, ca să nu-mi ofensez interlocutorul. Completez imediat, şi după ce pleacă, întorc totul pe dos. Nimic,  şi autoreproşuri, „că s-o ia naiba de jenă de a nu deranja”.

”Prea multă delicateţe, prostie!”

Mă consolez. La viitorul aragaz, îi număr eu banii, hârtie cu hârtie, monedă cu monedă.

Ciulesc urechile la  telefon, poate mă sună, să-mi spună că două bancnote, se lipiseră.Nimic. Soţia, mai realistă, îmi zice.

Cred că era şi cartofor, şi ştia să substituie, bancnotele. Lasă, nu 200 de roni ne-au făcut pe noi! Dar poate, dacă-i dădeai tu, bucată cu bucată, evitam neplăcerea.

Ca să-mi treacă, mă uit pe blogul „fluxnews”şi citesc despre vizita Preşedintelui PE Martin Shulz , la Ponta. Mă bucur, şi mă comut pe lista lui Baroso, gândind:

”Ponta a  păţit ca mine; a greşit fundamental, necitind-o şi înghiţind toate ponoasele. A vrut să fie un domn, uitând  regula din motto, că în relaţia cu persoane incorecte, nu  poţi fi domn, dacă nu vrei să devii  victimă.

Şi mi-ar place, să-mi afle păţania, cu borfaşul, deşi „aragazul” meu, nu-i România.

Madi şi Onu

Publicitate

FIECARE CU OBRAZUL SĂU

Cu 9 grade pe calculator, şi fără căldură în casă, printre  dârdâieli, mi-am amintit un episod nostim, din Moscova.

Veneam de la biblioteca universitară Timiriazev.

Afară, un ger cumplit. Aerul aspirat, la intrarea în nări, se transforma în promoroacă.

Mai mult, spre cămin, traversam o vale, în care , gerul,  parcă se înrăia.

Eram alături de un coleg din Iaşi, tot asistent, venit într-un schimb de experienţă universitară, la Academia Timiriazev.

-Nu mai rezist…, şi aproape sufocat de aerul îngheţat, îi trag o înjurătură, de mai mare dragul, adăugând, că mă ia dracul de frig.

La care, colegul meu, înviorat, spune:

-”Da mă, şi ţie ţi-e frig?

– Cum…să nu, şi repet eu monologul anterior!

– Eu credeam că numai mie, mi se opreşte respiraţia, răsuflă el uşurat.

-Şi de ce nu spui nimic?

-Mă temeam să nu crezi, că-s „tolomac”, d-aia!

-Într-adevăr, mare fraier eşti, îi spun eu cu simpatie, şi lovindu-l pe umăr, strig:

”hai prinde-mă, mai e puţin de mers!”.

În cămin, la un pahar de Stolicinaia, am făcut mare haz, de orgoliul său.

Acum , când povestesc , îmi amintesc, de Mihai Gâdea, cum aşteaptă un mesaj, de la Traian Băsescu, care, probabil, ar răspunde, dar orgolios ca şi colegul meu ieşean, se teme  să nu fie luat de „tolomac”!

Madi şi Onu

NOSTIMADE

Aseară, Sorina mi-a dat like pe postul scris dimineată. Într-o pornire de recunoştinţă, am tras o fugă pe blogul ei, Blogul Soarelui. Aşa, am presupus că ar fi ieşancă. M-am bucurat, şi eu, fiind moldvean, prin mama,  bârlădeancă.

N-am scris un cuvânt pe blog. M-am mulţumit  cu clipele de a-i fi admirat  fotografia din postul „Despre”.

Pictura şi fotografia, au darul, ca fără vorbe, să-ţi decripteze orizontul estetic- sufletesc  al subiectului prezentat.

E frumoasă Sorina. Are o expresie interiorizată, care te duce cu gândul la tainele Universului feminin. Trandafiraşul galben din păr, îţi zâmbeşte şăgalnic, ca o invitaţie la Carpe diem.

Noaptea, cu sufletul înseninat de  priveliştea fotografiei Sorinei, somnul mi-a fost lin, plimbat pe aripile copilăriei. Se făcea că eram în comuna Azaclău-Tulcea, (unde mi-am început clasa întâia), în ziua când ne- vizitat cineva. N-am aflat cine a fost, decât că era un „bandit”, care profitând de ospitalitatea părinţilor mei, i-a furat tatei, o căciulă  brumărie, cu insigna de ofiţer. Atât i-a trebuit tatei, când a observat dispariţia ei. A chemat doi vlăjgani din sat, şi i-a trimis la bac, pe unde, nenorocitul putea pleca la Galaţi. În scurt timp, s-au întors mândri. Gata, Domnu învăţător!Şi-i întind tatei, un soi de blană brumărie, ce mai rămăsese din biata căciulă. N-a vrut să ne-o dea, dar i-am tras-o noi.În viaţa lui, n-o să mai pună căciulă pe cap.

Tata, cu simţul umorului, nu le răspunde, se uită perplex la căciulă, şi o întreabă pe mama:

”ce zici, nu mai bine i-o lăsam „dobitocului”? Păcat de asemenea frumuseţe distrusă!”

La care  mama, o pacifistă în felul său, zâmbind reţinut,  îl mângâie pe fosta căciulă, şi-i zice blând:

” lasă…, mai bine cinsteşte-i pe băieţi, că ţi-au recuperat-o!”

Madi şi Onu

NU CĂ ZIC, DA’ VREAU SĂ SPUN!

În loc de motto:”Strigaţi, fraierilor, strigaţi,  că noi, tot ca noi, facem, cât ne este bine!”-Anonim

Şi nu voi vorbi la mişto, după cum e cazul, ci pe baza Constituţiei, în care dacă mă uit, văd AUTORITĂŢILE  PUBLICE, în următoarea ordine:

Parlamentul,

Preşedintele României,

Guvernul,

Administraţia publică,

Autoritatea judecătorească.

Dintr-o privire de tont, se observă  că Parlamentul e fruncea, că el trebuie să ne călăuzească pe drumul bun, şi să ne apere,  ca „organul reprezentativ suprem al poporului român”…

Ori, dacă mă uit la unele talk-show-ri, asist la un sictir general antibăsist penibil, care nu ne face cinste, ca pretinşi oameni educaţi, „cu bacul luat” unde ascult văicăreli de babă care cere ajutor, că o violează, dar nu-şi strânge picioarele, să nu i-o facă.

Şi, ca un făcut , flăcăii în jurul ei, în loc să o apere, o încurajează frenetic:

”zi-i, nu te lăsa,că te apără legea,  şi ordinea!” „De ce tace Parlamentul, de ce l-am ales!?”

Iar eu, am senzaţia, că am citat din Constituţia unui boschet, în care mişună toate ciudăţeniile.

NU!, categoric NU!, unui asemenea mod ipocrit, de a mi se apăra drepturile, lovind în altcineva. Vrei să mă educi? Explică-mi! Răul e doar în Băsescu? sau şi-n Parlamentul, care pare a nu vedea ce se întâmplă, care a rămas orb şi surd, la zbaterea senatorului Ioan Ghişe, ca flăcăii, la baba violată?

A-ţi ascunde impotenţa, la paravanul nonviolului, mi se pare demn de  un tratament „a la dr . Ciomu!”

Iar flecarilor comentatori, dintre care unii, aspiranţi la viitori parlamentari, le recomand, să nu mai încerce să mă reducă la nivelul lor.

Ce mass-media, o avea America, de a determinat demisia unui Preşedinte, pe baza crimei de a fi dispus,   şi ascultat convorbirile din unele sedii ale Opoziţiei?

Dar cred, că şi Opoziţia, avea masculi, nu glumă.

Nu flecari, „făcându-se că lucrează!”

 

 Madi şi Onu

SUNT UN PĂCĂTOS!

Nu într-ale credinţei, chiar dacă la mine are o formă specială, ci pentru că mă pripesc.

De exemplu, azi, după o noapte fără navetă, mă simt foarte bine, şi-mi pare rău, că am scris EU ŞI VIDANJA.

În fond, m-am pripit, de sperietură. Iar cauza, nu au fost antenele, nu tipul cu „tichiuţă ca o băleguţă”sau ce alte năzdrăvănii oi fi mai spus eu acolo.

Şi pentru asta, îmi fac mea culpa.Cred că mai degrabă,  m-au executat, calităţile cert diuretice ale sucului de dovleac, şi ale fierturii de teci de fasole. Pe care le consumasem din abundenţă. Ambele, scrie în fitoterapie, posedă aceste însuşiri.. Rămâne să verific, volumic, după ce astăzi,  am mai băut circa o jumătate de litru de fiertură de fasole păstăi, proaspete.

Oricum, Memento la entuziasmul critic, indiferent faţă de oricine, cu tichiuţă sau nu!

Şi dacă am spus cândva, că scriu pe blog, când nu mă simt bine, de ce o fac totuşi azi? Tot dintr-o constatare introspectivă.

Când nu mi-e bine, şi încep să scriu un post, încet, încet, mă deconectez de creierul fixat pe suferinţă,  şi când mă relaxez complet, pur şi simplu, uit de preocuparea pentru ea.

În acest proces, cred că stă şi forţa rugăciunii repetate, precum Tatăl nostru, spre exemplu.

De fapt, este ceva în genul repetării unei mantre, în procesul de meditaţie.  Într-o zi, îi spun lui Madi:

-măi, nu ştiu de ce, în ultimul timp am coşmaruri, îmi apare masca aia, care râde, enervant şi nesincer, îmi întrerupe somnul, şi gata, noaptea

-Închină şi tu perna, şi spune Tatăl nostru! Aşa…,  chipul diavolesc,  se va duce pe pustii, şi vei dormi ca lumea.

N-am crezut-o, dar i-am aplicat sfatul, ba la urmă, am spus şi un „ducă-se pe pustii”, apăsat. Rezultatul? Masca n-a mai apărut.  De un timp însă, mă bântuie „ o pată portocalie cu o tichiuţă”

Apropo, de rugăciunea Tatăl nostru! Eram la o nuntă, când cineva mă întreabă scurt:

-Ştiţi Tatăl nostru?

-Da, răspund eu ofuscat. De ce, mă credeţi un păgân?

– Nu, iertaţi-mă, spune doamna jenată. Nu v-am întrebat întâmplător. Soţului meu îi este rău, şi atunci, dacă ascultă rugăciunea, îşi revine.

-Da, şi ce doriţi, să merg lângă Orchestră, să recit Tatăl nostru?

– Nu! Primesc răspunsul demolator. Vin eu cu el, şi-i şoptiţi rugăciunea. Da!?

Pe scurt, am avut succes. Omul şi-a revenit.

Desigur, atunci, mi-am spus în gând: ”Că mare ţi-e grădina, Doamne!”

Azi, când scriu, sunt convins, de forţa rugăciunii, prin acest mecanism al relaxării.

De fapt, la un stand al Editurii For You, am văzut cartea

”Relaxează-te. Eşti deja perfect”, cu subtitlul:

„10 lecţii spirituale, demne de reţinut”.

Poate, cândva, voi vorbi despre valoarea ei pragmatică.

Întrucât, după cum spun americanii, Funcţionează!

 

Madi şi Onu

EU şi VIDANJA

În loc de motto:”Ne intoxicăm, cu tot ce ingurgităm, din nevoie intelectuală!”-Anonim.

Dar ce intelect am eu, dacă se pretează la autointoxicarea cu produsele de vidanjă ale Antenelor?

Azi noapte, aproape n-am dormit. Am făcut disperat, naveta, între dormitor şi wc, fără să sufăr de rinichi.

În viaţa mea, n-am crezut că rinichii mei, pot funcţiona ca un izvor.

Spre dimineaţă, şi pe parcursul zilei, am simţit în coşul pieptului, apăsarea unui balast mucoid. Îmi spun păsul soţiei.

Pontoasă cum este, îmi răspunde scurt:

-”Păi cred că ai avut multe toxine, şi ce n-au reuşit să evacueze rinichii, încearcă să o rezolve acum plămânii!Iar ai stat mult la Antenă?

-Măi, ştii, că este unicul meu „viciu cultural” ; am stat, cât mi-au îngăduit escapadele la toaletă!

Ne mai hârâim noi aşa.., domol…, să nu ajungem la crimă,

şi încerc să mă mă concentrez pe Dana Grecu, citându-mi-l pe fecalomul american,despre tarele ţării mele.

Cred că sunt maladiv de subiectiv, când un străin, indiferent cine, îşi bagă nasul, în treburile Ţării mele.

Explodez, dacă simt tendenţiozitate şi mai ales pretenţia cuiva, de a se crede mai deştept decât noi românii.

Buimăcit de tupeul individului, cu capul acoperit de ceva ce seamănă a o băleguţă, ca şi de ignoranţa româncei de a-l mediatiza pe acest impostor, sar ca împins de un resort, şi-i spun soţiei, care deja doar că nu sforăie.

-Dragă, nu mai rezist, schimbă te rog, canalul, dă pe ceva cu prostituate, pentru variaţie, numai să-mi revin!

-Da, dragule, de care preferi, blonde, sau brune? Ştiu că eşti mai satisfăcut de senzualitatea brunetelor.

– Oricine-ar fi,  numai scapă-mă de aceste produse de vidanjare!

–Nu te supăra, dar ţie-ţi plac, parcă! Nu din cauza lor, nu mai pot vedea şi eu, un film, ca lumea?

– Dau impresia, draga mea, în iluzia că mi-aş satisface nevoia  de informaţie,  răspund eu, arţăgos că mi-a surprins slăbiciunea.

Şi plec, fără să mai aştept până soţia găseşte telecomanda.

În dormitor, unde m-am retras, traheea îmi dă de ştire că şi ea suferă.

Atunci, am înţeles.

Sunt intoxicat cu produsele de vidanjă ale Antenelor.

Se impune o cură de dezintoxicare.

Ezit, însă!

Dar cum mă mai culturalizez?

Madi şi Onu

BLOG ŞI SUFLET

De unde mi-o fi venit acest titlu?

M-am dumirit către amiază, când aţipind, am simţit surâsul zglobiu al unei raze solare, trimise printr-o  oglindă de un copil, din blocul de vizavi. Joaca lui mă cuprinde, şi îi fac bezele, zâmbindu-i. Îmi răspunde într-un gest spontan de salut, cu mâna dreaptă ridicată. Îmi pare cunoscut. Dar de unde? Îngândurat, mă aşez la calculator. Printre comentatori,   avatarul plin de zâmbet, al Sorinei Chirilă. Ceva inedit îmi atrage atenţia. Ce să fie nou la el? Pe monitor,  din nou, raza jucăuşă de lumină. Mă uit pe fereastră, şi de vizavi, copilul, dornic de joacă, îmi face entuziast, bezele cu mânuţa dreaptă. Brusc, imaginea lui se suprapune peste avatarul Sorinei. Am înţeles. Chipul ei, cu mâna dreaptă parcă ridicată, este aidoma gestului copilului care-mi trimite  surâsul razei de lumină. De pe Blogul Soarelui.

Aseară, m-am gândit intens la el. De ce această subită atracţie. Fără să mă fi întrebat alert, mi-am explicat prin reamintirea episodului  despre superba moscovită.

De unde însă impactul  asemenea unui şoc sufletesc, al acestui blog?

Dale Carnegie, preocuparea lui pentru autoeducaţie, m-au trimis cu gândul, la  biblioteca tatălui meu, ÎNVĂŢĂTORUL, adept fervent al educaţiei cetăţeneşti personale temeinice, încă din anii de şcoală.

Acolo, l-am întâlnit pe Carnegie, acolo l-am devorat, de acolo l-am purtat cu mine pretutindeni, până i l-am împrumutat spre lectură, lui Victor Surdu, de unde i-am pierdut urma. Şi tot din acea bibliotecă, de pomină, mi-am luat cartea”Educaţia prin sine însuşi” de John Stuart Blackie, educatorul,al cărui scop este „nobila ambiţie” de a contribui „la formarea spiritului personal britanic, de a se cultiva singur, de a se forma şi ridica prin sine însuşi”. Este clar, blogul Sorinei, mi-a reînnodat  legătura sufletească din copilărie, cu năzuinţa spre educaţie naţională temeinică a tatălui meu. Am realizat, într-adevăr tendinţa spirituală pe care o poate emana un blog.  De aci, sintagma „Blog şi Suflet”.

Ceea ce, în accepţia lui OSHO  ar fi triada”trup -minte – suflet”.

Încă, o dată, „Bravo, Sorina!”

 Madi şi Onu

TOŢI, CA UNUL!

Cred că între mine, şi cei, cărora le curge saliva ca în proverbul:”găina vecinului e mai bună”, nu e decât o mică diferenţă, neaoşă.

Mi se pare că deşi el e mai deştept ca mine, în final, tot eu sunt cel mai deştept.

Eu şi neamul meu, românii.

Am tras concluzia de mai sus, azi, când mi-a venit ideea ce urmează.

Poate că statistic, ipoteza mea nu se confirmă. Pe scara blocului unde locuiesc, nefiind prea mulţi deşi toţi, aşa puţini cum sunt, nu se abat de la regulă.

Dar mai întâi, tema, să mă diferenţiez de subiecţii mei.

La ei, doar la ei, şi nu la toţi  „stimaţii mei concetăţeni” există o cutumă, mai precis, o expresie parazit:

-”Şi la mine… Eu păţesc/sufăr la fel!”

-De când? îndrăzneşti întrebarea, convins, că el n-a priceput „ştirea”, grăbindu-se să nu scape ocazia de a se lua/băga în seamă, dezideratul său fundamental.

– De mult, vine fără ezitare, răspunsul.

– Dar de ce n-ai anunţat administraţia?

-Păi ce, ăia rezolvă ceva? C-aşa-s toţi!

Rămas fără grai, tu fiind administraţia, nu mai scoţi o vorbă.

–Da nici nu cred să se poată rezolva, încearcă el o îndreptare a gafei.

Că el are ultimul cuvânt, nu? Fiind cetăţean european, cu drepturi..!

Treci, peste asta, în dorinţa de a fi fost tu, cel mai deştept, dar nu uiţi ca administrator. Pândeşti momentul prielnic!

Cam aşa sună paradigma lui „şi eu, şi eu păţesc la fel!”

Ieri…. Cu sunete energice de talpa ţării, unul îmi bate-n uşă, de parcă a venit Apocalipsa.

Într-o salopetă soioasă de nu se poate descrie, el, instalatorul, îţi  anunţă precipitat, cauza disperării: -„când trag apa la vc,  absoarbe tot, şi mirosul din coloana comună,  intră în casă…Eu cred că din cauză, că este înfundată instalaţia de aerisire, de pe acoperiş!”

-Şi la mine se întâmplă aşa!”, sare unul, care tocmai iese din lift.

Acelaşi sindrom,  al nevoii de a-şi da importanţă, de a fi şi el, în centrul evenimentelor.

Anunţ instalatorul cu care avem contract. Mi-a venit şi o idee.

De când cu „explozia stenogramelor”, simt că mă şmecheresc şi eu.Am să-l trimit să verifice şi instalaţia celui ieşit din lift.

Prea seamănă cu cazul general!

Madi şi Onu

ZÂMBETUL SOARELUI/SORINEI

Ieri, răpit de zâmbetul său tonic, mi-a scăpat, că numele blogăriţei este SORINA CHIRILĂ.

Astfel, comiteam o nedreptate. Priviţi-i tema blogului! Nu este fascinantă privirea căprui intens, a acestei fete?

Apoi, într-un alt post al său, apare o pereche de mâini.., minuscule, ai spune copilăreşti, dar din care radiază  o feminitate de neclintit.

Cine cunoaşte forţa imaginaţiei amintirilor, a acelui deja-vu, îmi va înţelege tresărirea la vederea lor. Veneam de la biblioteca unională Lenin, din Moscova. Lucrasem pentru dizertaţie, câteva ore în şir, cu pauzele aferente, şi eram destul de obosit. Până la căminul unde  locuiam, călătoream cu metroul, şi două autobuze,în general, aglomerate. În staţia celui de-al doilea autobuz, aştepta liniştită, ea. Furat de gândurile rămase după lecturile făcute, nu eram atent, la ce se petrece în jurul meu.

Când un şofer distrat, a trecut prea aproape, în îmbulzeala produsă, am văzut , că de vecinul de aşteptare, s-a sprijinut o mânuţă . Prea delicată, să fie de copil, am privit-o atent.

Atunci, am zărit-o pe ea. Scundă, de o frumuseţe, pe care ca s-o redau, am să-i spun simplu, ”slavă”, mi-a zâmbit, uşor jenată, de situaţia incomodă în care am observat-o.

Zâmbetul de înţelegere a situaţiei sale  ne-a apropiat, ca pe doi părtaşi, la aceeaşi peripeţie.

–Ufff, aşa păţesc zilnic, spune ea.

–Cunosc, merg deseori pe acest traseu.

Ne-am retras deoparte, să ne auzim doar noi. Avea obiceiul să comunice, prin gestica braţelor, ceea ce ducea la o atingere involuntară a interlocutorului.Îmi plăcea, desigur. Am uitat de maşinile aşteptate. Prezenţa ei, mă învăluia, într-o stare delicată şi caldă.

Poate că uitarea de sine, exprima o anumită reciprocitate. Pe măsură ce o cunoşteam, o simţeam tot mai apropiată sufleteşte. Relativ scundă, avea o conformaţie de amforă delicată, cu o mobilitate de nuia de salcie, din lunca Dunării, la adierile care învolburează discret apele liniştite ale împărăţiei acestora.

Însufleţirea conversaţiei noastre, atrăgea privirile celor din jur. Timid, de felul meu, am devenit rezervat, şi uşor speriat, mi-a părut prea frumoasă, încât să-mi îngădui să-i propun, să ne revedem,fie şi în staţie, aşteptându-ne. Când răceala timidităţii mele, s-a strecurat între noi, a urcat în primul ei autobuz şi a plecat. Câteva bezele, n-au fost suficiente să  ne  revedem.

Cu toate aşteptările mele îndelungi, poate…,  cine ştie…, va reapare. Pierderea legăturii cu ea, m-a întristat, puternic, până când lucrul intens, la dizertaţie, m-a îndepărtat de mine însumi. A rămas cicatricea sufletească, sensibilizată ieri, de blogul Sorinei Chirilă, Zâmbetul Soarelui.

Îţi rămân îndatorat, Sorina!

Madi şi Onu

„ZÂMBETUL SOARELUI”

Un blog, ale cărui merite sunt: autoeducaţia spirituală, şi proiectarea mea, în trecutul intens afectiv, moscovit.

Autoeducaţia este tema mea predilectă, dar cu multă trăire în blogosferă. Şi chiar de o calitate meritorie.

Afectul meu, este bineînţeles însuşirea ce mă personalizează, care îmi atrage, când mi-e lumea mai dragă, peripeţii, de mă întreb ce-i cu mine, dacă  nu am coşmaruri.

Spre pildă, eram la butikul  din care mă aprovizionez, cu necesarul gospodăresc zilnic, şi mă uitam pe rafturi, preocupat de găsirea unui anumit  produs.

Am trecut astfel, pe lângă  o clientă, la fel de absorbită, în căutare.

Strecurându-mă pe lângă, cu scuzele de rigoare, m-am ferit de atingerea cu ea, apropiindu-mi mâinile de umerii săi. Acum, când povestesc, mă întreb de n-am avut vedenii auditive.

Am văzut-o smucindu-şi torsul, în timp ce mi-a mormăit („ ia laba de pe mine, boule!”) destul de audibil, ca să  atragă atenţia patroanei, care cu un zâmbet de înţelegere, însoţit de gestul arhicunoscut, „sssssttt!” m-a atenţionat, că  „doamna din cartier”, nu-i de dialog.

Intrigat, am rămas puţin să mă lămuresc.

Nu te impacienta, persoana , reacţiile şi drama sa, le ştim cu toţii, şi o tolerăm, din compasiune.

În tinereţe, prietenul ei, a părăsit-o. De atunci, „atingerea unui bărbat”, pe care parcă o aşteaptă, îi redeschide rana.

Trăieşte cu spaima repetării dramei , şi are reacţii violente.

Ai scăpat totuşi, uşor, cu apelativul „boule!”

Mâhnit, am plecat, gândindu-mă, că totuşi, necontrolat, afectul este o sursă  de amărăciune personală, deloc de neglijat.

Eiii, dar nu mi-a mai rămas spaţiul pentru continuarea postului.

O voi face mâine.

 

Madi şi Onu