UNEORI!

Spre a fi imparţial, mă voi referi strict la mine.Recte, dacă  mi s-ar spune „prostule”!, aş sări în sus de şapte coţi, şi m-aş duce cu jalba, direct la  bunkerul doamnei Merkel. Poate nu direct, ci prin intermediul slugilor, care s-ar simţi fericite, să mă fi slujit, conform „chemării străbunilor”, cum  doar Jack London, putea s-o definească mai inspirat.

Oricum, zadarnic, mă căinez: nimeni nu mi-ar mai propune să devin contrainformator, sub acoperirea unei ambasade, sau ambasador, prin căsătorie, sau decanul facultăţii mele, la propunerea academicianului rector Cristofor Simionescu, sau.., dar să mă opresc.

De ce vorbesc? Pentru că, în toate aceste imbecile gafe, şi-a spus cuvântul  puterea unui gând căpuşă”,  să ajung la Bucureşti.Puterea unui gând obsesie.

Că poate nu va fi bine, dacă acceptam ofertele amintite.

Despre oferta cu ambasada, am vorbit în postul Oara.

Oferta cu”decanatul”,o voi descrie în cele ce urmează, şi ea se caracterizează tot prin cuvântul „prostie”.

Mă întorsesem de la aspirantură, din Moscova, la facultatea de unde plecasem, ca asistent. Conform uzanţelor, m-am prezentat domnului rector, academicianul Cristofor Simionescu.Aveam emoţii!

Nu titlul academic, ci privirea, cu ochi negri strălucitori, adânciţi parcă şi mai mult, sub sprincenele negre şi stufoase, precum vreascuri.

Cu tot zâmbetul adresat, încă nu m-am simţit în apele mele.

Fără multă introducere, mi-a spus:

– te cunosc, m-am interesat, şi am cu tine planuri mari. Domnul decan, în curând se pensionează, şi aş vrea să te numesc în locul său!

Aş putea să-l numesc pe…., dar ca o dovadă de încredere, îţi spun că nu-mi place.

Nu-l cred sincer, de bună credinţă! Accepţi?

Sufocat de perspectiva conturată, am îngăimat ceva, de genul:

-„nu ştiu cum să vă mulţumesc, dar eu aş vrea să mă ocup de cercetare, şi funcţia de decan, nu cred că-mi va îngădui.

Om al gândului puternic, mi-a replicat:

– Treaba cu decanatul, nu va fi azi mâine. Până atunci, te vei ocupa numai de  cercetare .  Îţi obţin funcţia de Şef de lucrări, cu preocuparea exclusivă, cercetarea. Iar ca decan,  îţi vei organiza activitatea, pe făgaşul cercetării, cum vei dori.

– Da, aveţi dreptate, şi vă mulţumesc, am îngăimat eu, văzând că nu am încotro. Poate cu trecerea timpului….!

Într-o zi, şeful de la cadre, mă felicită pentru avansarea mea, de către minister,  în funcţia  de şef de lucrări.

Despre perplexitatea, la aflarea veştii, cred că doar „tovarăşul şef de cadre”, ar putea spune ceva.  După convorbirea purtată cu mine, domnul academician rector, mi-a şi solicitat avansarea la şef de lucrări.

Am înţeles că pentru gândul meu nebunesc, de a ajunge în Bucureşti, trebuie să plec imediat.

Mulţumindu-i , plin de respect, am insistat, să fie de acord, să plec.

Demn, nu s-a opus, dar m-a prevenit:

-„în Capitală, concurenţa e acerbă, dar dacă insişti să-ţi faci rău singur, nu te pot ajuta!”

Cu umed sub pleoape, acum, regret că nu m-a luat în şuturi, să-mi deschidă ochii. Poate îmi disloca gândul neinspirat.

Postul fiind dedicat Sorinei, care a preluat ideea puterii gândului, aş mai adăuga două cazuri de astfel de situaţii, în care gândul acţionează ca o forţă, volens, nolens.

Efectul placebo, demonstrat medical, poate fi un argument ferm, de  puterea gândului. În ce constă?

Unui pacient, i se administrează, ca medicament, un material neutru, fără vreo substanţă activă specială. Preluând ideea , gândul acţionează, aidoma unui factor terapeutic, şi afecţiunea dispare. Să spunem, că i s-a dat cuiva cretă, având chipurile virtuţi vindecătoare. Efectul se va produce în curând.

Şi un alt exemplu, personal. În urma unui abuz de ouă prăjite, mi-am cam dat ficatul peste cap, simptomul „înţepături”, manifestându-se relativ frecvent.

Revenindu-mi,  pe baza unei îngrijiri atente, simptomul a dispărut.

Ei bine, era suficient, să-mi spun, că azi nu mi-am mai simţit ficatul, ca în clipa următoare, să-l resimt violent.

De altfel, în lumea medicală, există convingerea că aliatul numărul unu al cancerului, este teama de boală, prin intermediul gândului-convingere, că ar fi o afecţiune incurabilă

.Madi şi Onu

Publicitate