M-a pus păcatul, de vreo câteva ori, să scriu despre Oana Stancu.
Iar de atunci este în topul posturilor mele.
Şi, recunosc, nu mă bucur, pentru că am articole mai valoroase, cel puţin prin conţinutul lor informaţional asupra sănătăţii.
Dar, asta este, ne-o facem fiecare cu mâna noastră.
Ieri, la Sinteza zilei, iar ea, Onuţa.
Cu un caz, care m-a cutremurat.
Despre o aşa zisă somitate medicală, într-o postură de incompetenţă şoc.
Însă ce mai, surpriza pentru mine, nu a fost reactivitatea individului, care cu un aplomb pe măsura reputaţiei desfiinţate, a facut-o pe Onuca mea, imbecilă, întrucât refuza să realizeze catastrofa erorii lui specialiste.
Dar nu specimenul este problema, ci felul persuasiv al Oanei, de a se răzbuna:
nu anatema de”imbecilă”, adresată ei cu nonşalanţa impostorului, era problema, nu insistenţa individului, într-o eroare de neiertat (care, mai- mai să lase pe cineva, o legumă toată viaţa), ci tăcerea autistă, post factum, sub care el se ascunde.
Oare ce ar gândi Hipocrate, despre caz?
Probabil, excluderea profesională a domnului respectiv, n-ar fi oportună, el fiind încă util medicinei, măcar şi până la nivelul de eroare comisă, dar cel puţin, pilda sincerităţii faţă de propriile gafe, n-ar trebui de ignorat.
Revenind la Oana, prin măiestria felului în care l-a demascat pe onorabil, nu vreau decât să-mi exprim regretul, că sugestia mea, de a fi valorificată la Guvern, locul susceptibil infestării cu asemenea creaturi, nu a fost până acum, intuită de Premier.
De fapt, poate este mai bine; ce ne-am face, dacă doar în Capitală, se va fi concentrat pleiada presupusei „corole de minuni” a României?
Madi şi Onu
Madi şi Onu Blog 