DESTIN

Motto:”Succesul? Să ştii ce vrei, şi să faci ce trebuie!”-Film

-Credeţi în destin?mă întreabă ieri, funcţionara de la BCR, unde aveam puţină treabă.

-În ce sens?

-Aşa, în general!

-Aşa în general, sau, aşa…, între noi doi?

Întreb eu, zâmbind detaşat, într-un început de simpatie.

-Ei şi tu, acu! Şi în general, ca statut de viaţă şi de moarte, şi în particular, ca şansă de reuşită personală.

Am tresărit, la apelativul „tu”.

Ştiu, că în momentele de relaxare, barierele sufleteşti dispar, şi sufletele se contopesc într-unul. Atunci, tu ţâşneşete, ca adresându-se sieşi, depăşind orice barieră convenţională. Puritatea sufletească, se exprimă în ambientul său. Ca în momentul, când doi copii străini, îşi vorbesc, tutuindu-se parcă s-ar cunoaşte de când lumea.

Bariera convenţionalismelor, odată desfiinţată de „copila” din faţa mea, răspund, dezinvolt.

-Păi, ştii, am o părere, dar văd că mai aşteaptă lume, şi să nu ai neplăceri, ezit eu, mustăcind.

–Eii, zii şi tu iute, în două secunde, ca în talk-show-rile de la A3, când se dezbat probleme vitale pentru politica naţională.

-Ei, mă mai iei şi la…

-Nu, nu, te rog, nu pleca, am glumit.

Poţi reveni după ora 14, când avem un respiro? Haaai, te rog!

-Bine, revin atunci.

Acasă, îi povestesc soţiei, care în felul său hazliu, îmi spune:

–         Eu cred că să mergi, cine ştie, mai ales că eşti amator de „socializare”.

Uite, a venit Facebook-ul la tine. Nu rata ocazia.

–Ai măi, mă ştii bine, de ce vorbeşti aşa? N-am ratat ocazia când ne-am cunoscut, şi uite acu..

Nu apuc să termin.

-ACU, CE?sare ea în sus.

–Acu, încă suntem împreună, şi nu este rău.

-Da, aşa este, acceptă ea, simţindu-mi vocea uşor afectată.  Şi, recunosc, nu e rău, da numai eu ştiu câte suspiciuni a trebuit să depăşesc. Şi-acu, cine mai ştie…

–Bine, nu mă mai duc.

-Bine, dar  la farmacie, mergi,să-mi cumperi nişte aspirină?

Înţeleg aluzia la prietena mea farmacista, şi-i răspund tot aluziv:

-Bine, dacă mă trimiţi, merg.

Puţin după ora propusă, mă duc la BCR.

Sunt aşteptat prieteneşte, cu o cafeluţă aburind.

–Dar sper că n-o s-o beau în două secunde?

-Nu, am o pauză, stai liniştit.

-Bine, spun eu, sorbind cu nesaţ din cafea. În privinţa noţiunii de destin, am o părere ambiguă. Există, şi nu.

În problema de reuşită personală,nu există!Depinde de tenacitatea cu care te angajezi, în rezolvarea ei, „ca în moto”.

În problema de viaţă(şi de moarte), cred că există.  Şi o afirm în baza unor observaţii personale.

Un exemplu revoltător, poate fi ştirea de azi dimineaţă, despre tânărul boxeor indonezian, murit în ring, în meciul pentru un titlu de campion.

Mai am şi altele, dar e prea evident argumentul.

–        Bine, mă întrerupe amabila mea gazdă. Dar dacă, în ciuda tuturor eforturilor lăudabile, de tenacitate, mă îmbolnăvesc, şi trebuie să renunţ?

–        Asta este! În ipoteza succesului personal, noţiunea „renunţării” este exclusă. Nu se cunoaşte cuvântul.

–        Ideea rămâne în minte, ca o stare de sine, şi acţionează în favoarea scopului propus, pregătind premisele înfăptuirii acestuia.

–        Ca în „FACTORUL X”(legea atracţiei), dar nu ca în batjocura de emisiune, cu scopul atragerii celor „slabi de duh”, pentru rating mediatic.

–        Sau, mai fantezist, dar plin de realism, îţi poţi scrie într-un caiet, ce-ţi doreşti.

–        Astfel, precum în proverbul latin „verba volant, scripta manent” legii atracţiei, îi va rămâne mesajul, pe care  tu, poate în virtutea bolii, îl vei fi uitat, de mult.

        – Într-un hohot cristalin de râs, amabila mea gazdă, îmi răspunde:

        -păi atunci, înseamnă că am multe caiete de completat!”

         -Şi ridicându-se, îmi răspunde, spre dezamăgirea mea.

       – Pauza mea s-a terminat, când ne mai vedem?

        -Păi, oricând, dar nu-ţi dăunează serviciului? îi răspund zâmbind.

        -Să mă mai gândesc, mi-a întors ea, vesel, zâmbetul.

        Madi şi Onu

Publicitate