Arhiva zilnică: 10 iulie 2013

HOŢII DE ENERGIE

 M-am trezit cu o senzaţie de greutate pe suflet. Ca să mă eliberez de ea, trebuie să-mi descarc neapărat sufletul de povară.   Iar povara este mâhnirea că în postul Bismark, am folosit greşit un cuvânt  care a indus poate sensuri şi senzaţii neplăcute. Este vorba de „poetic”, în loc de „liric”, fapt ce ar fi putut produce confuzie, în rândurile poeteselor mele preferate.

Şi mă refer, în special, la Eda, un suflet de o delicateţe frumoasă, dacă nu comit o greşeală lingvistică.

Sau  de ce nu la Lala, prietena de admirat a Edei. Acum, când scriu, realizez, că  oricum, am greşit, nefiind problema mea,  preocupările nonsens sufleteşti ale semenilor, cât nu se gândesc  la rău, ca în cazul dezaxatului de Iaşi,  surprins cu o bombă artizanală, asupra lui, pentru a arunca în aer, Universitatea.

Dar conform proverbului, că „tot răul spre bine”, am descoperit cu această ocazie, că sunt citit de o lepădătură mocnind de invidie, nefiind probabil capabil să lege două cuvinte, fără să nu otrăvească ambientul în care-şi târâie existenţa imbecilă.

 De aci, titlul postului.

Gândul că această căpuşe, iar se va delecta cu textul meu,  îmi produce un dezgust insuportabil, şi mă trimite la ura  invidioasă a aşa zişilor politruci socialişti, împotriva acelora care-şi rostuiseră viaţa în mod onorabil.

Sper că se înţeleg scuzele implicite, adresate tuturor celor pe care poate le-am mâhnit, cu eroarea mea de exprimare.

La final, aş relata o întâmplare din copilărie, pe care nu ştiu s-o interpretez.

Eram în curtea părintească, plină cu orătănii. Un căţel, adus de mine, de pe stradă, din milă, a început să mănânce puişorii proaspăt ieşiţi din găoace.

Furios la culme, l-am bătut cu o jordie, plimbându-i pe sub bot, puiul proaspăt omorât .

 Am uitat incidentul, căţelul convins de bătaie, că nu-i prieşte gustul de pui.

Într-o zi, mă simt muşcat de picior, cu o furie de politruc comunist. Mârâind şi trăgând parcă în disperare, căţelul meu luat de pe stradă, dar dezvăţat cu jordia să mai atace puişorii de găină, parcă voia să mă termine.

 Până să iasă mama din casă, la răcnetele mele, scroafa din curte, l-a înşfăcat pe atacator, care urlând de durere, şi-a deşcleştat fălcile, şi mi-a dat astfel, drumul. L-am văzut îndepărtându-se, împlecitindu-se.

 Muşcându-l, scroafa, îi zdrobise bazinul. N-a mai fost nevoie să intervin. În câteva zile, a murit, urlând lugubru.

Mi-am amintit întâmplarea, după gunoiul politruc, de ieri.

 Nici azi, nu-mi explic, reacţia scroafei. Poate speriată de ţipetele mele disperate, într-un gest reflex, de mamă?!

Poate scărpinatul zilnic, pe coamă, la care grohăia uşor, mulţumită de plăcere.

Încă nu-mi explic. Dar nu uit!

Onu

Reclame

64 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Personale