Arhiva zilnică: 9 septembrie 2013

Se poate şi aşa!

De când cu drama lui Ionuţ, şi Roşia Montaniada, simt că este cazul să mă retrag din blogosferă. Apreciez, că asist la o criză recidivantă de comunism, într-o amplă galerie de părerită.

E drept, realizez, negru pe alb, de ce au prins inepţiile comuniste, de ce  au  apărut un Vişinescu, şi puzderia ca el.

Cu alte cuvinte, “tot răul, spre bine”.

Încerc, să mă detaşez, de această largă mişcare democratică, unde mentalitatea tovărăşească, nu de-aş exprima opinia, ci de a avea cu orice preţ dreptate, frizează absurdul sesizat în dramaturgia lui Eugen Ionesco. Poate unde a fost sincer cu sine însuşi!

 Aseară, mare durdură, pe chestia  omeniei, privind maidanezii. Ca să nu-mi fac reproşul de a fi omis o informaţie utilă, pentru acei învolburaţi, voi povesti o întâmplare la care am asistat de multe ori, în copilărie.

Şi nu fără zbuciumul unui suflet de copil, în care raţionalitatea, încă în stadiul emoţional, nu atinsese maturitatea cuvenită.

La ţară, eram,  prieten, cu copilul unui crescător de capre.

Firesc,  omul avea la stână nişte dulăi, de toată admiraţia. Printre…, şi câteva căţele, respectuoase faţă de legea firii, şi care fără nici o remuşcare, fătau  în veselie.

Cu ocazia acestor fătări, am asistat la drama care mi-a marcat raţionalitatea.

Într-o zi,  căprarul, un om de onoare, în localitatea respectivă, a luat o găleată, plină pe jumătate cu apă, a mers la adăpostul căţeilor nou născuţi,  pe care, i-a înecat, unul câte unul .

Zadarnic, plângeam, şi trăgeam de el, rugându-l să nu-i omoare.  Nimic, îndepărtându-mă de el, cu  mâna liberă, şi-a terminat conştiincios treaba.

Apoi, luîndu-mă pe genunchi, în timp ce-şi răsucea o ţigară, mi-a spus grijuliu.  Vezi, tu, Ionele dragă, dacă-i las în viaţă, mai târziu, vor suferi de foame, vor deveni periculoşi, iar sătenii,  tot îi vor omorî.

 Ce zici, nu-i mai omenesc ce fac eu?

Nu am ştiut ce să-i răspund, dar mintea mea de copil, nu a acceptat adevărul, ca pe o necesitate de viaţă.

Acasă, plângând amarnic, stimulat şi de înţelegerea mângâierilor mamei, am primit acelaşi răspuns. Am continuat să oftez în pat, dar, scena, repetată cu conştiinciozitate de căprar, a devenit un dat al firii. Când scriu, mă gândesc la omenia căprarului, şi mă întreb  dacă, toţi promaidanezii capitalei,  gândesc, sau au vre-un strop de omenie!

Am simţit acut, nevoia să relatez această lecţie de omenie, şi înţelepciune, a unui   demn crescător de capre.

Onu

18 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu