1965.

În iulie 1965, m-am înapoiat din Moscova, unde îmi luasem doctoratul în inginerie. Faptul, stârnise multă  invidie, printre jegurile comuniste, activişti politici, nimeni ca ei.

 Asemenea jegului invidios pe Maestrul Arşinel.

Îmi amintesc de un secretar judeţean la agricultură în Slobozia de Ialomiţa.

Tipul, tehnician agricol, făcut din nimeni, pe pile politice, spumega doar cât mă vedea.

Îndrăcit şi eu, nu-l mai scoteam din tovarăşul inginer. Se desfăşura între noi , o luptă neiertătoare, între dispreţul conştiinţei valorii mele de doctor inginer, şi ura sufletului meschin de activist politruc.

Episodul s-a încheiat în modul orânduirii sclavagist socialiste, când tovarăşul inginer, venit cu nişte trepăduşi, care-i susţineau inepţiile, se dădea mare, în locul meu de muncă, iar eu nu l-am mai suportat. M-am dus la uşa biroului, am deschis-o larg, şi i-am spus scurt:un „Ieşi afară!” Şi nu m-am mişcat de lângă uşă, decât după ce am închis-o în urma lui.  Adoua zi, am fost chemat imediat în Centrală, şi după o pedeapsă simbolică, de reducerea salariului, pentru satisfacerea tovarăşului secretar, mi-am continuat nestingherit activitatea. Mi-am amintit episodul, cu ocazia jegului versus Maestrul Arşinel. Pentru că din trăite, am înţeles leprozeria lui sufletească.

Dar oful meu nu era „tovarăşul activist”, ci unul mult mai profund.

Tânjeam acut, după tandreţea feminină slavă, care îmi îmbogăţise  viaţa emoţională, pe durata aspiranturii.

Aşa că în clipele nostalgice, până în decembrie, am căutat, să-mi ostoiesc dorurile, încercând modeste versificări.

Una dintre acestea, ar fi:

Mă-ntreb adesea

De ce în viaţă

Porniri aprinse, îmi trezeşte,

Un glas frumos de cântăreaţă

Mă uit la ea, cu ochi de vultur,

Care nu cruţă,

Cu ochi de înger,

Ce totul iartă

Şi nu-nţeleg, ce se petrece,

Cu mintea mea

E oare-ntreagă?

De se întrece spre a iubi,

Mai mult de înţelege

O lume-ntreagă?

Onu