Arhiva zilnică: 23 decembrie 2013

REVERIE VIRTUALĂ

Ca şi ieri, azi, tot nu mă simt prea bine.

Deschid calculatorul, şi lipsa oricărei Notificări, mă marchează.

Recitesc postul, să văd dacă este atât de anost, încât să nu fi lăsat nici o impresie, măcar demnă de o steluţă/like.

 Soţia, mă simte nemulţumit, şi încearcă să mă aline.

–Lasă, lumea a fost plecată, a trăit în Real, n-a reuşit să ajungă la tine.

Simt că are dreptate, dar mi-e greu să accept situaţia.

Chiar nimeni?  gândesc eu, cu voce tare.

Şi aplecându-mă, o cuprind afectuos, de mijloc, şi-i sărut pe furiş, năsucul mic şi nostim, parcă o glumă plastică, de- a lui Michelangelo.

 Retrăim emoţia clipei, şi parcă un norişor de linişte, ne-a învăluit fiinţa.

Discomfortul clipei, dispare.

Îmi admir soţia, pentru esenţa de înţelepciune, în faţa şocurilor browniene ale vieţii.

 În această privinţă, o privesc plin de veneraţie.

 Este o lucrare desăvârşită a Proniei Universale.

Calm, tact, blândeţe, căldură. Relativ liniştit, revăd postul BLUE şi privesc foto protagonistei lui. Remarc, revelator parcă, mâinile mari, cu degete prelungi, pline, ca o invitaţie la mângâiere. Cândva, am trăit senzaţia plenară a atingerii unor asemenea palme.

Erau calde şi parcă aderente, prin senzaţia că se lipeau efectiv de corp, invitând la apropiere.  Primele, aparţineau unei colege de seviciu. A fost  ca o rătăcire a minţii. Lucram la un proiect,după program., şi nu dibuiam, nicicum, soluţia.

–Stai, ce zici de asta? Îmi spune colega, apăsându-mă pe umăr.

-Măi, să fie, cred că ai dreptate, am tresărit eu, încântat, privind-o.

 Era înaltă, blondă, cu nişte ochi prin albastrul cărora înnotau efluvii de emoţii.

Pentru o clipă, cred că m-am fâstâcit. I-am simţit apăsarea afectuoasă a mâinii, când am auzit-o, cu un ton glumeţ:

„Ce bine, ne-nţelegem noi doi!”

Ce a urmat, nu mai reţin. Ştiu doar, că am rămas  cu senzaţia inefabilă a plimbărilor palmelor ei, mari, catifelate, umede şi calde, de parcă nu se mai desprindeau de obrajii mei.

Palme pe care mi le imaginez aidoma, celor ale „Fetei in blue” .

Acum, când scriu, mă gândesc la emoţia clapelor de pian, care simţeau atingerea degetelor lui Paganini, Liszt,Rubinstein, şi ale multor altora cu sensibilitatea vocaţiei interpretative instrumentale.

S-a întâmplat în Bucureşti.

Onu

Reclame

19 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză, Univers feminin