Arhiva zilnică: 9 mai 2014

PASIUNI

Motto:” Psihologii experimentali şi clinici au demonstrat fără urme de îndoială că”sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre experienţa „reală” şi experienţa viu şi în amănunt imaginată”-dr. Maxwell Maltz, autorul cărţii PSIHO-CIBERNETICA.
Câteva zile în urmă,priveam pe fereastră, fără un gând anume.Sau poate, fiind o vreme mohorâtă, mă întrebam când vine primăvara.
Încercam să mi-o  imaginez, sub chipul unei tinere, zvelte, cu ochi căprui, zâmbitori, cu un zâmbet ca o promisiune de vreme bună.
Indispus de frigul de afară, ţineam neapărat să aibă un aer primăvăratec. Să uit de zgribulirea nesuferită, continuă, căreia, îi eram obligat, de câte ori, ieşeam din casă.
Brusc, o maşină frânează, în dreptul ferestrei mele. Din ea, de la volan , coboară, cine credeţi?
Însăşi primăvara!Cu privirea vioaie, (cred că tocmai încheiase o convorbire telefonică), cu faţa radiind de bucurie,cu pardesiul, pe talie, făcându-i un mijlocel de mai mare îmbrăţişarea.
Curios, să mă conving, că nu mi se pare, privirile, pentru o clipă ni s-au întâlnit.
Jenat, că am fost surprins, m-am înclinat, cu un zâmbet, care a amuzat-o. Mi-a răspuns, cu un gen de bezea, văzându-şi vioaie, de drum.
După mişcarea umerilor, cred că nu-şi stăpânise un hohot de râs.
Cu gândul la cele petrecute, am aţipit, la calculator, când văd că îmi zâmbeşte iar primăvara.Cu alt chip însă. Cu un breton bogat de un blond auriu, îmi spune:
-Ce ţi-a venit, dimineaţă?
-E greu, de explicat, dar te-am confundat cu primăvara.
-Mmm, să te cred?
-Mi-ar place să mă crezi, să ne împrietenim, până la vară.
-Ştii, şi mie, dar prea îmi pari meşter în comunicare, iar eu am o fire foarte categorică, şi mă tem, că la prima ta escapadă, fie şi de fereastră, cum s-a întâmplat cu mine, am să te reped, de să nu-ţi vezi fulgii.
-Nu, dacă aşa se pune problema, mai bine nu mă uit pefereastră. Sau, ştii ceva? Ne acceptăm reciproc, mici escapade decente, cum ar fi un ceai, o cafea, o privire alunecoasă, o neatenţie în a ne auzi, când ne va fură priveliştea. Ce zici, accepţi?
-Aş accepta, dar nu sunt sigur să rezist, să te văd, frumoasă cum eşti, să fii asaltată de propriile, mici plăceri, iar eu să privesc stingher, cum încet, încet, mi s-ar părea că te pierd. Dar nu ai vrea să greşesc numai eu?
-Mai gândeşte-te! mi-a răspuns cu o fermitate fără drept de replică. Speriat, am întins mâna, să o opresc, dar la zomotul uşii trântite la plecare, m-am trezit. Atenţie că frige, m-a prevenit soţia, văzându-mă cu mâna întinsă. Văzându-mă moţăind lângă calculator, îmi adusese o cafea tare, şi din neatenţie, trântise uşa camerei, în care lucram.
2.
Aşadar, vestitoarea primăverii, a dispărut, fără să-mi spuna cum se numeşte, şi când va mai veni .Mi-a rămas în minte, bretonul ei bogat, şi felul autoritar, prin care a plecat, lăsându-mă cu gura larg deshisă.Ei bine, poate bine a făcut. Dar cred că a şi simţit.
Se spune, că Dumnezeu, lăsând iubirea, ca emoţia cea mai delicată, s-a hotărât să o şi protejeze, dăruindu-i intuiţia pericolului.

De fapt, nu cred că „bretonica”, era în mare pericol. Aşteptam clipa, să o apuc de ciuf , şi să-i sărut buzele senzuale, de imaginea cărora, doar că nu mă pierdusem.O fi fost intuiţie, sau a observat în ochii mei licărul nebuniei voluptăţii.
Cert, este că a plecat la timp. Dar poate, cu sensibilitatea specifică, a întrezărit, că entuziasmul privirii mele, nu era prevestitor de pericole, aşa că, s-a gândit, să mai treacă, sub diverse înfăţişări. Astfel, o rândunică, s-a izbit cu pieptul, de fereastra mea.
Am înţeles abia azi noapte ce a vrut să-mi spună. Mă anunţa de fapt, că îmi va veni noaptea în vis, să mai sporovăim, de-ale vieţii.
– Bună!, mi-a spus ea, azi noapte. Avea pe căpuşor, o băsmăluţă să-i protejeze bretonul.
-Nu te mai gândi la mine! Ai atâtea amintiri frumoase, la care să visezi!Şi, dusă a fost. Rămas singur, mi-am amintit. Era tot o zi minunată de primăvară. Plecasem în delegaţie de control tehnic, în Insula îndiguită Borcea. Şeful de sistem, un băiat respectuos, m-a întâmpinat, cu un zâmbet jenat.
-Ce s-a întâmplat ? îl întreb eu stimulator, la deschidere sufletească. Scărpinându-se jenat, la ceafă, mă ia pe ocolite.
-Rămâneţi peste noapte, sau să vă pregătesc o maşină?
-Ştii, că mâine vizitez lucrările, cum să nu rămân. A prins curaj, şi-mi zice:
-Vă deranjează, dacă veţi dormi în cameră cu o domnişoară?
– Ei asta-i bună. Unde-ai văzut bărbat, să refuze vecinătatea unei doamne?
-Ştiu că citiţi până târziu, şi dânsa e cam vorbăreaţă.
– Şi te temi, că nu-i voi rezista? Îl bat eu prieteneşte pe umăr.
Încurajat de voioşia mea, apărută adhoc, la auzul cuvântului domnişoară, m-a condus la camera oficială, să-mi las geanta, şi să mă pregătesc pentru masă.
Am cunoscut-o şi pe Domnişoara. Cred că am fost emoţionat, că nu i-am reţinut numele.I-am sugerat să ne tutuim. Şi de aci, a început amnezia generală. Tu în sus, tu în jos, nu am reţinut nici un nume, nimic din ce o privea.
Este foarte interesant, cum noi bărbaţii, ne putem pierde, în prezenţa tainicului univers feminim. După masă, am vizitat câteva din lucrările propuse, iar seara, m-am retras în camera oficială.
Domnişoara, se instalase într-unul din paturi, şi m-a întâmpinat cu un zâmbet, şi cochetăria, că nu îmi poate oferi condiţiile, cu care credea ea că sunt obişnuit.
Nici vorbă, de citit. Am discutat neîntrerupt. La un moment dat, îmi spune:
-Nu te prea aud bine. Nu vrei să vii lângă mine? Derutat, am evitat un răspuns direct.
Ca în clipa următoare….

.–Bine, atunci vin eu lângă tine, şi să o simt cuibărindu-se lângă mine.
Am rămas fără grai, când i-am simţit apăsarea buzelor voluptuoase, de mai, mai, să mă sufoce. Nu am ştiut, cum s-a scurs noaptea respectivă.
Am sosit în Bucureşti, fără să fi reţinut, cu cine am petrecut momentele de neimaginat. M-a condus la ea acasă, unde entuziasmul a continuat. Dar spre neşansa noastră, s-a auzit vocea surorii sale, şi totul, s-a spulberat.
Am luat un taxi, până acasă, dar misterul asupra domnişoarei, a rămas.
Nu ni s-au mai încrucişat drumurile. Anii au trecuuut….., s-au aşternut noi impresii, dar misterul absolut, dăinuie şi astăzi. Rândunica, avea dreptate. Viaţa ne este plină de evenimente, pe care le pierdem, din neatenţia asupra prezentului(va urma)
Onu

Reclame

4 comentarii

Din categoria De pe bloguri ...