Cu Dona nu m-am văzut mult timp. Ne-am reîntâlnit tot în tren, întorcându-ne din delegaţie. Era singură, şi nu prea dispusă de conversaţie.
– Eşti neserios, mi-a reproşat. Nici măcar un telefon? Mă impresionează reproşul ei . Ca de la un prieten, sincer afectat. Mă simt jenat, la rându-mi şi nu ştiu să mă scuz. Adevărul este că absorbit de proiectul cu predarea apropiată, uitasem de cele lumeşti, de la prima noastră întâlnire ea devenind noul meu univers sufletesc.
Întind mâna, încercând să-i prind braţul sculptural.Nu se retrage, ba parcă simt o mişcare de apropiere. Prind curaj, şi o cuprind de mijloc. Moment sublim. Îşi lasă galeş capul pe umărul meu. Cu un oftat uşor, îmi spune că a avut câteva momente dificile la serviciu. Colegul ei o plimbase pe la biroul de cadre, în urma unor reclamaţii „patriotice”. Discuţii, dezvinovăţiri, emoţiile aşteptării. S-a lămurit lumea că viesparul comunist colcăia de „patrioţi” dornici de parvenire. Într-o pornire afectuoasă, o sărut pe urechea din dreptul meu. Simt că-i place momentul şi îl prelungesc intenţionat.
Înviorată, îmi şopteşte:
– Când ne mai întâlnim? Vin să te iau tot de acolo?
– Când vrei tu! Să fie sâmbătă, pentru mai mult timp? Am hotărât pentru sâmbătă, la ora 16. Probabil, urmare mediului familial, în care am crescut, am rămas tributar emotivităţii pe care mi-o conferă prezenţa universului feminim. Mă simt minunat şi nu cred că aş reuşi să redau expresiv starea mirabilă de bucurie, pe care o încerc.
Şi nici să reuşesc o capodoperă literară gen Cărtărescu ”De ce iubim femeile”. Pe care l-am cumpărat auzind că este autorul preferat al Preşedintelui Ţării.
Spre jena mea însă, nu am reuşit să-i citesc lucrarea, deşi figurează în colecţia Cartea de pe noptieră.
Dar, vorbind de neplăcerea Donei, mi-am amintit de o întâmplare tot cu „Cadrele”.
Într-o zi, sunt chemat acolo, să relatez despre un fost student de-al meu, de la Iaşi.
Ar fi o mare eroare, să subestimezi comunismul, persiflându-i cadrele. Persuasiunea este calitatea lor, după ce te-au citit.
Prevalându-se de studiile mele la Moscova, m-a lăudat, că nu mai ştiam, dacă eu eram subiectul. Apoi, ca într-o doară:
– „Nu vreţi să scrieţi cele spuse despre colegul dv.? Şi, dacă nu doriţi să vă apară numele, treceţi ori ce nume doriţi. Relevant este că aţi demontat calomnia la adresa persoanei!”.
Pentru o clipă, nătăfleţul din mine, a crezut momeala. Clipa astrală a făcut însă ca omul să fie chemat la Director.
Iar pe mine, ori m-a uitat, ori nu i-am părut „de soi” pentru intenţiile lui şi nu m-a mai chemat.
Onu
Madi şi Onu Blog 