P 73.1, Doamne de poveste. Addenda

Ieri, impresionat de povestea de iubire prezentată, mi-a scăpat pilda de iubitoare de animale a Danielei Vlădescu.

Încerc să repar acum , omisiunea respectivă.

Într-un peisaj liric, parcă de Genoveva de Brabant, stimata Doamnă, făcea apologia salvării câinilor prin iubire. Cum, că dacă fiecare om ar lua un câine în îngrijire, problema bietelor animale, ar fi rezolvată în România . Nu mi-am putut stăpâni un sentiment de înţelegătoare jenă. Problema nu este-n lipsa de iubire pt câini, ci în lipsa de inteligenţă şi compasiune, pentru bietele fiinţe, condamnate la nefericire, tocmai de ipocrizia umană. Să ne înţelegem: cât timp vom fi fariseic de miloşi, şi nu vom îneca nou născuţii căţelelor, înca din prima zi după fătare, drama bietelor aniale, se va perpetua.

Când scriu, îmi amintesc de o lecţie pe care mi-a dat-o un cioban-căprar, în copilărie.

Cum a fătat căţeaua ciobănească, o droaie de căţei superbi, a luat o găleată veche, a umplut-o cu apă, şi tacticos a început să-i înece. Strigând, m-am agăţat de braţu lui, să-l opresc.

Impresionat, la rându-i, m-a îndepărtat delicat, şi şi-a continuat lucrarea.

Apoi, m-a luat pe genunchii săi vânjoşi, şi mi-a spus:

–„Vezi, tu, măi copile! Dacă-i las pe toţi să trăiască, nu-mi vor ajunge toate caprele să-i hrănesc. Şi cine-o s-o facă, dacă nu eu, care i-am lăsat să trăiască?”

Cred că altă dovadă de omenie responsabilă faţă de animale , nu mi se putea da.

Apoi, legea înţeleaptă a conducătorilor chinezi, de a se limita numărul naşterilor, nu ne poate fi pildă, în psudo-omenia infamă a unora?

Daniela Vlădescu a crescut la oraş, într-o familie de intelectuali, nu a avut şansa lecţiei dure, primite de mine în copilărie.

Îi înţeleg sensibilitatea artistică, şi sunt convins de sinceritatea mesajului său, dar personal, nu mă pot lua după gloata perversă, în a mima omenia, şi am făcut completarea cuvenită.

Dacă par înverşunat este tot datorită altor lepre sufleteşti, iubitoare, chipurile de pisici, de la care mă trezesc sub fereastră cu câte o cutie de carton, plină de pisoi, cărora încă nu li s-au deschis ochii.

Ce veneric de omenie o fi şi asta, să nu-i îneci, la naştere ca apoi să-i arunci să moară de foame, când suferinţa este mult mai chinuitoare?

Onu

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Educaţie., Pagini de Jurnal

6 răspunsuri la „P 73.1, Doamne de poveste. Addenda

  1. Nu ştiu ce să zic, dar castrarea ar fi o soluţie bună, mi-e milă de animale, deşi am fost muşcată şi atacată de mai multe ori de câini, în frumosul cartier Tătăraşi din Iaşi, o spun cu ironie, deoarece e ditai cartierul în care mergi pe întuneric pe alei, şi unde pensionarele şi ele miloase le dădeau câinilor de mâncare pe la colţuri oploşindu-i . Nu zic să-i omoare, dar să facă odată ceva cu ei, că nu se mai poate aşa! Să-i castreze şi să-i strângă în adăposturi, unde să vină cele cu mila, adică şi eu, să le ducem de mâncare 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s