Linguşeala

Recunosc, sunt un mare pupăcios. Si asta nu din vreo emotie, ci pur şi simplu, din linguşeală.

Aplic doar învăţătura din proverbul: ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Iar dacă mie nu-mi place să mi se spună adevărul, mi-am zis că linguşeala e mai bună.

Chiar dacă n-o practic eu, fiindu-mi uneori peste poate, „o plac şi o apreciez la alţii”.

Spre pildă, azi , la un canal de tv, kanal D parcă, mi-a plăcut foarte mult, ştirea „de presă, cred că era”, despre mâncărurile preferate ale Preşedintelui Iohannis, şi tendinţa turco-sovietă, ca unele feluri care-i plac domniei sale, să fie poreclite chiar cu numele său, „Iohannis”.

Ascultând ştirea, mi-am amintit cu oroare, copil fiind, cum la sosirea sovieticilor în ţară, unii de-ai noştri erau atât de entuziasmaţi, că nu se mai dezlipeau de sticla de vodcă, şi de urgenţa gândului de a ne implementa şi nouă, fericirea colhozurilor şi sovhozurilor sovietice, la început, pe seama exploatatorilor ţăranului „sărac lipit”, chiaburii şi moşierii.

Apoi, nu mai ştiu, că m-am integrat curentului naţional, şi am devenit la fel de pupăcios, nu cu sticla de vodcă, ci cu ideea partidului format din cei mai destoinici ca mine, şi care au preluat puterea tovărăşească de la sovietici spre a o aplica în interesul lor exclusiv.

Şi totul, într-o pupăceală generală contagioasă, de nu mai ştiu dacă a scăpat cineva de acest virus. Poate cei care s-au retras în păduri, de frică şi dezgust de fraţii lor evoluaţi într-ale modei înavuţirii prin orice mijloace.

Oare câţi ani, vor fi trecut, de la sovietici, de la otomani?!

Onu

Publicitate