În loc de motto:
”Nu mă lăsa, să îţi dau pace.
Îţi promit că îţi va place (Eternul feminin)
Dar de ce să nu scriu postul promis?
Asta ar însemna încăpăţânare, iar proverbul afirmă că adepţii încăpăţânării nu ar fi prea de soi. Ori eu, de ce să mă erijez în fals modest.
Mă consider soi bun. Cum îmi spune surâzând, o prietenă virtuală:
–”Lăudărosule!”
Şi eu o cred.
Dar, să revin la eveniment.
Ne cunoşteam de mult, din vedere.
De la intrarea şi ieşirea din Institut.
Ne plăceam….
Aşa credeam, luându-mă după percepţiile proprii, şi după zâmbetele pe care le schimbam, la fiecare întâlnire a privirilor.
Într-o zi, în liftul spre coborîre, am întâlnit-o.
Entuziast, m-am apropiat şi ţinând-o de braţe, i-am spus:
–„Ce bine , să ne vedem de aproape! Dar atras parcă de rotunjimile sânilor, o priveam fascinat.
–„Îţi plac? chicoteşte ea vioi.
Uşor tulburat de eveniment, crezând că vorbeşte despre sine, am îmbrăţişat-o.
Fără să schiţeze un gest, şi-a apropiat buzele calde, de gâtul meu.
Am tresărit, străbătut de un fior.
–„Şi tu?
Mi-a spus ea, retrăgându-se, şi îndepărtându-şi pletele din dreptul gâtului.
M-am aplecat spre porţiunea oferită plăcerii, dar şocul liftului oprit la destinaţie, m-a înlemnit.
Ne-am strecurat, străini, printre cei grăbiţi .
La plecarea liftului, spontan, mâinile ni s-au strâns, într-un şuvoi cald de emoţie.
Intensitatea momentului parcă ne luase graiul, şi nu am stabilit o întâlnire.
Iar liftul nu s-a mai oprit niciodată, doar pentru noi doi.
De ce am scris postul?
Simplu.., ca un îndemn la apropierea interumană.
Valorează enorm, emoţia transmisă prin atingere, prin mângâiere.
O simt nou născuţii, şi bebeluşii, transmisă de dragostea maternă, o simte viul din noi, ca o expresie reală a bucuriei viului care suntem.
Onu
Madi şi Onu Blog 