Arhive lunare: Iunie 2017

Limbaje

Este o temă simplă, și privește limbajele din natură, cum ar fi lătratul, mieunatul, chițăitul, ciripitul, și de ce nu, grohăitul.

Sunete naturale, fără ifose de prețiozitate, cum sunt cele politice, polemice, sarcastice,agresive, sau talk-show-riste, fără noimă. Și, o fac, în speranța  că poate, reflectând asupra lor, voi reuși, printr-un simplu ham, să potolesc javrele din spatele blocului, să înceteze hărmălaia pornită din senin. O să  spun totuși ceva.

Am observat, că la trecerea unui ciobănesc, ținut în lesă, de stăpânul său, sunt foarte guralivi, și chiar agresivi.

Într-o zi, ne cunoscându-l pe stăpânul Ciobănescului, l-am  întrebat zâmbind:

-Credeți că ar păți ceva, dacă l-ați elibera când îl agresează javrele?

– Nu, mă tem că le-ar schilodi pe câteva, iar eu sunt pacifist de felul meu. Am râs, încântat de răspuns, și am replicat:

-Nu-i subestimați?…

– Poate aveți dreptate! Vă asumați răspunderea pentru javrele pocite?

Siguranța stăpânului Ciobănescului, m-a derutat ușor, convins fiind,  că o fi ceva de hărmălaia Potăilor.

După o  ezitare, am răspuns:

-Îi ofer Învingătorului, o porție sățioasă de șuncă de Praga.

Ușor încântat, stăpânul Dulăului, mi-a promis spectacolul, peste câteva zile.

-De unde veți privi?

– De la fereastră, vă fac un semn cu mâna!

Nu vă povestesc finalul.

Evident,  că am pierdut pariul.

Câteva javre schilodite, se ascundeau schelălăind pe sub mașinile din Parcare.

Am uitat, să vă spun, că la umbra mașinilor din Parcarea improvizată ad-hoc, în spatele blocului, s-au aciuat o groază de potăi vagabonde.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Zăpușeală

Afară este o căldură de cuptor. La înapoierea din oraș, nu-mi găseam cheile de la  intrare, și , pentru o clipă, am avut senzația, că mi s-a topit creierul.

Speriat să nu-mi curgă prin urechi, mi le-am controlat, într-un gest  reflex.

Șansa mea a fost, ca întotdeauna, să apară un vecin, cu cheile gata pregătite.

Încă  mă aflu sub imperiul emoției trăite, dar încerc să scap de ea, scriind.

La înapoierea din oraș, am cumpărat o carte, ciudat întitulată:

/ Viața amoroasă a lui Ceaușescu/.

Știu că unii cititori mă vor dezavua, pentru că-l voi privi pe acesta ca pe un bărbat, dar, îmi amintesc  de faptul că în adolescență, lectura mea preferată a fost a vieților oamenilor mari din Istorie.

Pornind cu Cezar, Napoleon, Churchil, Roosevelt,Hitler, Stalin și Lenin, lectura vieții  nici unuia  din cei care și-au marcat existența, cu toate atrocitățile trecerii lor prin timp,  nu mi-a scăpat. Nici celebritățile Revoluției Franceze, precum, Danton, Robespierre, Marat,  Mirabeau și alții, nu mi-au dat pace.

Acum, însă, altceva nu-mi dă pace. Și nu cred să fie efectul  Soarelui.

Ci, mai degrabă, o sechelă  congenitală, a unora, de a se crede îndreptățiți cu orice ocazie, să se dea deștepți.

Reluând aceeași marotă, și înfofolindu-o cu trențele gândirii lor semidocte..

Nu știu câți din organizatorii unor talk-show-uri,  au măcar habar de dimensiunea domeniului în  care se bagă. Și apoi, ca unul care află că doar își închipuia că știe să înoate, după ce l-a luat vârtejul, așteaptă șansa prostului, ca să-l vadă cineva, și să-l salveze de la înec.

Cam astfel, văd eu, în esență unele talk-show-uri de pe la noi. Ce contează că proștii, ca mine, avizi de ceva ce li s-ar părea lor inteligent, le asigură audiența bănoasă cinstit.

Aseară, spre pildă, Dana Grecu, despre care nu știu ce habar are de cultură, încerca, pe măsura dimensiunilor sale de femeie guralivă, să –mi inducă vinovăția de plagiat, asupra noului Premier al României.

Modă de maimuță autentică, din jungla mozambicană. Când traversezi  jungla, din nimic, te trezești cu o ploaie de gesturi specifice de amenințare, cu pumnul, cu schimonoseli și țipete.

Și asta, pentru că, uneia i s-a părut, că tu ai plagiat traseul altei mașini, care  traversase înaintea ta, Jungla. Apoi, dacă la tratezi cu disprețul  indiferenței, ne preocupat de specificul maimuțărelii, se potolesc, și  își încheie spectacolul penibil, cu aere de demnitate, pe care, după ce le-ai văzut manifestarea, nu mai cutezi, să-ți irosești vremea, când ai avea atâtea de văzut.Revenind la plagiat, ar fi bine de știut, de către cei care țin în gură maimuța plagiatului, că orice teză de doctorat, trebuie să cuprindă două capitole fundamentale:

Unul de referințe bibliografice, în legătură cu tema abordată, și altul, la fel de important, conținând rezolvarea originală a autorului temei lucrării .

Este evident, că în primul capitol, nu poate fi vorba de originalitate, și nu poate fi caracter de compilare, prezența celor scrise în el. Dacă, poate, din neglijența  conducătorului de doctorat, candidatul nu a trecut sursele bibliografice, nu pot  considera  faptul, ca un plagiat. Este regretabil, că aceste acuze  comunistoide, mai persistă în mentalitatea noastră spirituală, dacă de asta o fi vorba, și nu de prostie ignorantă.

Sau de semințele de floarea soarelui, ronțăite de unii neica nimeni, pe marginea șanțului Societății.

Ca să discuți despre doctorat, trebuie, cel puțin, să ai habar cum se obține.

                                                             Onu

2 comentarii

Din categoria Diverse ..., Educatie., Pagini dejurnal

Ce atâta conversație?

-Mă plictisesc rău de tot, îi spun vecinului meu.

–Ești fraier, îmi răspunde. Când ai Parcul Tineretului lângă tine?

-Tocmai de aia, că nu îndrăznesc să socializez! Când să vorbesc, mă bâlbâi, și am impresia că mă fac de râs.

–Păi dai impresia că ești un fricos, și nu le vei invita la tine, să conversați  fără prejudecăți.

– Cum adică?

– Simplu, nici o vorbă, fără faptă! Tu nu știi ce incitantă este curiozitatea?

-Ba  da, dar dacă nu-i curioasă?

– Ei, aci nu mai știu, uită-te și tu la fața ei , zâmbește-i timid, și asta-i va da curaj.

Iar orgoliul este unic, fără deosebiri de gen.

–Încerc să-mi ascult prietenul, și arunc primul zâmbet. Sunt privit de parcă aș avea rujeolă.

Nu-i nimic, îmi zic, mai încerc. Se spune că perseverența învinge. Dar ghinion, nu mai apar decât bărbați. Sunt nedumerit, pentru că auzisem, că noi bărbații suntem relativ minoritari, față de Doamne.

Revin acasă și îi spun vecinului.

–Păcat! Ai avut ghinion. Încerci  și mâine. Alegi, la un butic, o carte, conversezi ce ar putea conține, și când apare o cumpărătoare, o întrebi dacă a citit-o, te mai uiți la un titlu, și aștepți să spună și ea ceva.

-Și dacă ea nu.., eu ce fac?

–Te uiți lung după ea, înseamnă că n-ai interesat-o.

-Deci, trebuie s-o și interesez?

– Desigur! Ia -ți și tu niște aere de persoană importantă, formează și un număr de telefon, vorbește cu un aer aferat, și urmărește efectul.

–Bine, și dacă nici un efect?

-Atunci, pleci acasă, înseamnă că ești condamnat la singurătate. Și te culci.

– Dar fără cărți, nu se poate?

-Ba da, dar fetelor, le plac băieții citiți, să nu-și irosească timpul.

–Atunci, mai bine citesc o carte din bibliotecă. Și, după ce termin  biblioteca, ce fac?

– Mergi la biblioteca publică!

Cred că prietenul meu mă tachinează, dar are și dreptate.

– Ce-o fi așa de greu să faci cunoștința unei Doamne pentru conversație?

Și  apoi, ce atâta conversație?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Fără titlu

Pentru că, de fapt, nu știu ce voi scrie. Despe ce, despre politică? Despre sintagma de pericol național, maimuțărită de toți invitații talk-show-rilor?

Nu spun că mi-e rușine uneori, că sunt român, pentru că, dacă aș afirma-o vreodată, păcatul ar fi de neiertat, față de mine însumi. Nu, dar mă tem, că alături de mulți dintre semenii mei, sunt dominat de un complex de inferioritate națională.

Un complex perfid, asemenea unei stări imunitare precare, în fața căreia, orice microb la pândă, mă poate ataca, folosind tupeul hoțului de a profita de momentele de neatenție..

În fapt, dacă îmi programez trei mese zilnic, dar nu le respect, și mă paște un ulcer, cine este de vină?

Va pierde Nația un imbecil față de sine?  Dacă medicul mi-a prescris un program zilnic de mișcare, iar eu îl încalc nonșalant,  fiind obișnuit că așa este de când lumea , medicul dacă este unul valoros, și-și respectă profesia, implicit sănătatea pacienților săi, poartă vreo vină că eu   sunt un imbecil târâie-brâu?

Nu este onorant pentru El, să-mi spună să nu-l mai frecventez, dacă nu-i respect recomandările? Iar dacă eu nu-i respect decizia, și dau buzna în Cabinetul său, nu are dreptul să mă invite, pur și simplu, să părăsesc  Cabinetul?  Ce fac atunci? Mă cuibăresc , asemenea unui virus în saloanele unui Spital?

Mi-am pus aceste probleme de raționalitate, până la absurdul situației, că aș fi un Premier, într-atât de nepotrivit pentru funcția respectivă, încât nici nu mi-aș da seama, fără o verificare competentă, din partea unei  Comisii de specialiști în managementul multi ministerial.

Oricum, indiferent de aprecierile și comentariile  Comisiei, mi-aș consulta Eul și Soția, de protecția cărora sunt convins, și dacă-mi  vor spune , că deja, n-am  demonstrat capabilitatea necesară, atunci, până să fi trecut aproape o jumătate de an, invocând un motiv de sănătate , nu mentală,  desigur,  îmi voi fi dat demisia.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal Pamflet.

Se întâmplă

Se întâmplă , rareori, cred, că în viață, îți apare un chip. Nu se știe , dacă este o realitate, sau o glumă a  vieții.

Deși nu ne dăm seama, deseori, viața glumește pe seama noastră, din simplu amuzament molecular.

Amuzament, pentru că deși meteorice, momentele lasă șanțuri adânci, în existența omului.

Din acele clipe, nu mai suntem aceiași. Percepem  totul, acutizat, hipersensibilizat,  la cote parcă supraumane.

În acele momente cred, oamenii se simt îngeri. Din păcate însă, efemeritatea clipei, scânteiere de fulger în seninul cerului , ni se impregnează în suflet și o purtăm ca pe o însemnare de viață. Așa s-a întâmplat cu EA, Ea, cea a cărei adiere de grăunte de polen, în trecere pe lângă blogul meu, mi s-a impregnat ca un trasplant de fericire.

O strălucire de o clipă, în năzuința către plinul vieții.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Interpelare în Congresul SUA

 

Când aud de SUA, mi se face părul măciucă de admirație. Și, atunci, îl înțeleg pe bietul Radu Tudor. Se comportă asemenea unui prea credincios, când vine vorba de numele Domnului Isus.

Ochii îi devin sticloși, venele gâtului  i se încordează, și gura i se întredeschide amenințător, ca unui șarpe. Doar că nu sâsâie.

Ba da, își întrerupe repetitiv interlocutorul, cu …:

– /Vrei să spui că nu există Dumnezeu?/

Îl înțelegi, și îl lași în apele lui, ca să eviți un conflict.Numai că aseară, la Radu Tudor, nu despre Dumnezeu era vorba, ci despre Congresul American, unde sunt interpelați  înșiși marii comandanți ai apărării americane.

Vă imaginați, ce chestie?!

Evident, nu poate fi minimalizată autoritatea Congresului SUA.

Ar fi…vai mie.., nici nu îndrăznesc să respir o asemenea părere.M-a uimit însă, că interpelării i s –a răspuns cu un refuz categoric, ceea ce mă face să cred că și în fetișizata Americă, a lui Radu Tudor, lucrurile nu sunt deloc, de capul lor, că pentru a se răspunde interpelării, urmează o secvență de consultări la nivelurile cuvenite, și că pălăvrăgeala mentalitară, gen mâncat semințe pe marginea șanțului, nu-și are locul în existența  profesională respectivă.

Rămâne pentru mine, de neînțeles, de ce depinde civilizația seriozității  în comportarea mai marilor americani.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Pamflet