Arhiva zilnică: 17 noiembrie 2017

Virtual…

Gata,m-am plictisit de virtual! Vorbești, dar nimeni nu-ți răspunde, de parcă ar fi surdomuți.
La ce naiba se mai plimbă pe virtual?
Asta, îmi amintește de scena din copilăria la țară, când se întorcea șeptelul, de la păscut. Mă mai lua câte o cornută pe frunte, și mă arunca drept pe spate, de unde cădeam în colbul plin de trecerea lor. Dar copil fiind, gestul ei mă amuza, pentru că era urmat și de mustrarea îngăduitoare, maternă.
E frumoasă copilăria la țară, când ești prostuț, și crezi că tot ce zboară, se poate urma. Sigur, cu condiția să nu locuiești pe malul Dunării, care când se revarsă, nu mai ține cont de pragul casei, și apa, dă buzna peste tine, șoarecii din curte, speriați, ți se urcă în pat, iar pisicilor, într-o înțelegere divină pentru ei, nici nu le mai pasă că au datoria să-i prindă.
Și, dacă-i prind, unde să-i ducă, dacă afară este apă peste tot?
Este mirabilă îngăduința pisicimii pentru șoricime, în timpul revărsării apelor Dunării.
Percepi grația divină, ca pe un fior al uimirii .
Pușa mă vede zâmbind, și ne pricepând nimic, mă împunge ușor cu capul. O privesc tăcut, neștiind cum să-i miaun, te iubesc.
Onu

2 comentarii

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Iluzie

Prin blog, adesea, îmi caut bucuria.
Și nu prin scris, așa cum poate cineva, gândi
Am aflat o formă mai subtilă
De a vedea ce nume, au catadixit a mă citi.
Iar când spun nume, nu e ori și ce.
E o ființă, un Univers, un modus specific, de a mă trăi
Un memento, că poate,
Ce a fost, iarăși va fi.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal Poezie

Comparație

Între aspecte de civilitate, desigur. Fără nici o conotație egotică. Pe evidența statistică recentă pentru blog, m-au surprins două prezențe poloneze.
Faptul, mi-a amintit de zilele când mă ocupam de Sistemul de irigații Călărași. Atunci, am avut vizita unei delegații de specialiști polonezi.
Nu prea cunoscusem noțiunea de polonez, exceptând perioada când am vizitat Lacul Balaton. Pe plajă, am întâlnit o polkă. Nu știu cât de aristocratici se consideră, dar de la EA, am rămas cu o senzație ciudată de răceală, de distanță.
Între noi, ziua, avea două jumătăți evidente:
-răcoroasă, cu distincție aristocratică- ziua,
– încinsă, până la vulcanism proletar, noaptea.
În fiecare dimineață, eram o pereche nouă.
De atunci, am rămas cu senzația că prin polonezi, rasa slavă, are ceva aristocratic, special, ceva ce mi-aș fi dorit și pentru sine. Dar probabil, gândul a acționat în sens invers, și aerul meu, a căpătat o sobrietate sinonimă cu distanța.
Și, de câte ori zâmbesc unei persoane , rămâne ușor surprinsă, în genul:
-Ce-o mai vrea și ăsta?
Nu mă supăr, nu mă doare, dar aștept cu plăcere noaptea.
Evident, nu zâmbesc prostește, oriunde, și oricui.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.