Anul Nou

Pentru mine, de când mă știu, Anul Nou era un prilej de bucurie, de năzuințe și de speranță.
Anul acesta, de când am rămas singur, a fost un prilej de ceață sufletească. Înțeleg mai cu sens, tristețea, și durerea insidioasă, care copleșește pe cei cărora, li s-au dus cei dragi. Durerea nu poate fi redată în cuvinte care să o exprime, să-i suplinească lipsa.
De la pierderea vieții dragi, de lângă tine, hăul existenței, devine năucitor și buimac. Ceva îți lipsește, nu-ți dai seama ce, iar viața este parcă fără conținut.
Mă învârt singur, prin casa pustie, fără să știu, dacă eu însumi, nu sunt o nălucă!
Peste 12 ore, sosește momentul, în care anual, ciocneam cu Viorica, pentru sănătate ,bucurii și viață lungă. și scoteam darurile, de prin frunzișul bradului, de pe unde le pitise , Moșul simbolic.
Pentru că, sufletul omului, rămâne mereu copilăros, spre a se bucura de clipa vieții.
Iar Viorica, avea un fel elegant, de a oferi darurile Moșului.
Era o bucurie, să o privești cum se înclină îndatoritor, spre a-și îndeplini parcă pios, misiunea transmiterii mesajului divin, al Darului de Crăciun.
Un fel ceremonios, și omagial, pe care nu-l mai văzusem, dar pe care l-am remarcat din prima, până în ultima clipă.
Este tare trist, fără Viorica.
Ce rost ar mai avea, pentru mine, urarea de La Mulți Ani?
Onu