Mă aflu intens, sub hipnoza acestui nume, cu vibrații de alint grijuliu.
Uneori, simțim nevoia discretă, de a ne lăsa purtați pe plutirea lină a aripilor visului.
Aceeași percepție molcomă, mi-o transmite Arinuc.
Nu încerc să mi-o imaginez, numele este prea inspirat, în a descrie o bucurie calmă, dar special, intensă.
Aș invita-o, spre a ne cunoaște , întru bucuria comună. Mă întreb, dacă nu-mi fac iluzii, dacă firea visătoare de Arhangheli înaripați, pe bolta vieții, nu face un salt prea amplu, prea peste puterile sale. Închid ușor ochii, să văd, dacă nu cumva mi se pare, și, nu mi se pare.
Îmi plimb mâna molatec, peste frunte, să verific, dar imaginea, vioaie asemenea unei jucării în mișcare, nu-mi dă pace.
Cred, că trebuie să o cunosc, neapărat, pe această fantomatică, Arinuc.
S-o aflu, spre a –mi recăpăta liniștea spirituală!
Dacă nu voi reuși, vorba clericală
-Domnul a dat, Domnul a luat!
Onu
Arinuc
Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.
Madi şi Onu Blog 
M-ai îngândurat, Onu.
Numele meu mi-e alint de om drag și înțelept – străbunica mea. Mi-e drag de nu am cuvinte. Și îl păstrez aici, aducere aminte de lucruri bune și calde. Din vremuri când ochii nu îmi erau înnourați și nici înlăcrimați prea des (cel mult de lingura ei de lemn… sfântă, desigur).
Sunt, dar nu cum poate dorești, aștepți, speri… Sunt, cu drag. Dar cu siguranță nu aceea care să se învrednicească de tulburări spirituale… De e lucrarea Celui care poate tulbura apa întru vindecare, fie.
Iată, mă cunoști. Mai puțin fantomatic de-acum.
Făcând trimitere la bunică, ai transmis numelui tău,o valoare confirmată de legături străbune, autentice. Mă gândesc la
Calculatorul îmi face figuri, așa că, sunt nevoit, să mă opresc din ospățul de bucurii sufletești, pe care știu, că mi-l poți oferi.Cu permisiune, sau nu, mi-e imposibil să nu mă apropii de tine, și să te îmbrățișez, cu tot patosul. Onu
Multumesc.
Sunt oarecum nedumerită de așteptarea ușor emoționată cu care îți veghez tăcerea. O fi calculatorul tău bolnav, sau ziua ta una mai puțin înviorătoare… sper că ești bine. Îți doresc să fii bine. Și îmi doresc să fii bine. Cu drag.
Și îmi doresc, să fii bine!
Tu, Măiastră a Iluziei, te întrebi, ce tumult dezlănțui în sufletul Interlocutorului?
Ia încearcă!!
Esti bine! Ce bine!
Infiorare, da. Nu dezlantuiri de tumult.
Ai pus, fără să vrei, punctul, pe I. Da, dulcele fior, al trăirii!
Pe când, oare, licărul Cunoșterii?
Pasărea fantomatică a văzduhului năzuinței, încet-încet, tot mai rar, își fâlfâie aripile Speranței. O aștept, ușor speriat, că nu va reveni, că voi fi visat-o în închipuirea-mi solitară.
Sau, poate, simțim geamăn?
Dar iata, ne cunoastem.
(Ma) poti cunoaste, din toate cate le scriu. In ograda mea, desigur.
Poate putin unilateral, lipsiti fiind de barierele (orbitoare, amagitoare) ale lucrurilor palpabile. In tot ce scriu, sunt eu. Si te descopar in ceea ce scrii. Altora, mie…
Neiluzoriu.
Poate ne-geaman…
Unde esti, oare?
Prin afect, cred că sunt foarte aproape de tine.Dar geografic, nu-mi dau seama, dacă nu cumva, suntem unul lângă altul. Poate în București?
Dar nu e curios cum ne intindem semne de intrebare unul altuia…? Nu prea conteaza, geografic, spatial, unde esti. Nu pentru mine.
Dar nu, nu sunt in/din Bucuresti.
Cum se poate vorbi de afect de vreme ce nu ma cunosti? Curiozitate, da. Dar afect, nu stiu. Nu cred.
Trist, să nu fii din București. Nu întrevăd o posibilitate concretă, reciprocă, de a scăpa de virtual. Cât privește afectul, prin imaginația sa , nestăvilită, își poate construi căi de mulțumire deplină, la distanță, fie și în Univers.
Mediul e virtual. Nu eu. Nici tu. Si nu sunt trista deloc ca nu sunt din Bucuresti. Interactiunile mele cu capitala au fost dintre cele mai jalnice. Nu mai departe de anul trecut… iar amintirile mele pline de afect negativ isi spun din plin cuvantul cand vine vorba de orasul tau. Singura parte (poate) trista din perspectiva ta e lipsa unei curande materializarii a notiunii de „Arinuc.” Dar o sa fac din nou apel la avantajul net de a NU ma vedea. Fara sa invoc imaginatia… care croiesc drum multor dezamagiri mai apoi, nu crezi? Multumirea deplina nu ar trebui, totusi, sa izvorasca dintr-o nestavilita imaginatie.
Mărturisesc, s-au ivit două-trei obstacole, de nedepășit pentru mine. Primul, este acela ca tu să fii medic, și să fii căsătorită. Nu am rezerve, față de nici unul. Etica mea, nu și-ar îngădui să nu se respecte. Și eu, am visat să devin medic, dar sub-calitățile moral-volitive și-au spus cuvântul.Nu sunt medic.Așa că, mi-a rămas ca suport psihic, imaginația.De altfel, ai reușit să mă întristezi, așa că, voi încerca să iau o pauză de revenire. De acord?
ți mulțumesc, Rara avis, virtuală!
Onu
1. E pentru prima oara in viata mea cand se presupune ca ar trebui sa imi para rau ca sunt medic… am ramas fara cuvinte. Sunt medic din vocatie, nu din vreo supra-calitate de vreun fel.
2. Nu sunt intr-un context de anunturi sau cautari matrimoniale, iar starea mea civila nu este o taina, nu a fost nicicand.
3. Regret nespus intristarea ta.
4. Daca toate astea constituie obstacole… fie precum spui si doresti.
In ciuda a tot ceea ce ai (s-a) tulburat, mi-a parut bine de intalnire.
Vorba cântecului.O clipă de sinceritate, și totul s-a spulberat. Regretul meu, se referea la statutul propriu, de a nu fi medic, stare, pe care mi-ași fi dorit-o. N-am intenționat să te necăjesc! Nu se știe, ce surprize oferă oamenilor, Viața.
Onu, iluziile cred ca s-au spulberat. Si ma bucur. Afectul iluzoriu, poate.
Daca asta era tot, atunci in adevar e trist si regretabil. Infiorarea mea ramane. Nedumerita. Ieri grăiam (scriam) profetic. Acum realizez.
Nu pot explica, motivul pentru care mă bucură comunicarea. Poate o nevoie spirituală, poate solitudinea, poate o particularitate exacerbată. Cert este că azi, la plata mobilului, m-a taxat cu 200 de lei, pentru o criză logoreică, telefonică. Așa, am aflat, de ce prietenii care mă sună, se grăbesc să fie cât mai conciși. Mie-mi place să pălăvrăgesc, vrute și nevrute. Nu mă miră deci,apetitul conversațiilor rurale, pe marginea șanțului. De fapt, am copilărit la țară, și-i duc nostalgia. Feerică etapă a vieții.
A ne cunoaște precum noi, echivalează cu a privi o vitrină cu bunătăți.Nu-ți îngădui speranța, deși, simți, că nu este exclus!Poate vitrinierul, generos, va lansa o invitație, la degustare?
Poate, dar când?