Colega,

Caut în neștire, un chip de doamnă, să-mi placă. Cu gura mare, cărnoasă, să simți cum sărutând-o, se asimilează cu ființa ta. Pentru că, fără asimilare, totul este doar iluzie.
O trăiești, adică o săruți, apoi, totul se liniștește. Ori viața nu înseamnă doar liniștire. Viața cere contopirea ființei, retrăirea ei, la tot ce-ți amintește de ea. Nu credeam, să fi avut favoarea unei asemenea trăiri. Într-o zi, am constatat, că trăiesc momente din trecut, momente, în care era prezentă și o colegă de facultate, pe nume Stela.
Steluța, o alintam noi, colegii. O ființă, în care, viața palpita plină de dorință. Cu o privire ușor disprețuitoare, pe sub pleoape, părea de neabordat.
Sufeream în taină, gândind că privirii ei, îi eram inaccesibili. După absolvirea Facultății, Steluța, s-a căsătorit.
Cu un bărbat frumos,pe măsura ei.
Părea fericită, și ne bucuram, de strălucirea bucuriei sale. Dar, se vede, că undeva în înălțimi, cineva era pizmaș pe fericirea ei. Altfel, nu are noimă,următoarea întâmplare.
Deasupra unei pajiști, pe care mâncau, dintr-un norișor alburiu, pierdut în înălțime, s-au format nori negri, grei, plini de scânteia morții.
Un fulger necruțător, țâșnit din acel nor, l-a lovit pe soțul Steluței.
De atunci, nu cred să mai fi văzut, un chip, suferind de tristețea pierderii fericirii. Steluța, devenise de nerecunoscut. Un simbol al rătăcirii, în căutarea disperată, a celui ce nu avea să-i mai fie înapoiat.
Privind-o atât de îndurerată, și tristă, nu reușeam să găsesc o vorbă de alinare.
Iar faptul, că încă o iubeam, cu disperare, mă făcea și mai neputincios,în a o aborda, conform afecțiunii ce i-o purtam.
Nu mult după, am aflat că s-a îmbolnăvit de plămâni, boală care a măcinat-o , necruțător, în Spitalul de tuberculoși, din Galați.
Când am primit vestea, cei care poate o iubiserăm fără speranță, am rămas muți de cruzimea sorții, unei frumuseți , ce părea de neatins.
Onu

Publicitate

Prietenul Șefului

Pe Facebook, am văzut o poză, care m-a întristat.
Ce reprezintă, nu este atât de special, dar mie, mi-a reamintit momente din care, exultam, pur și simplu. Mergeam în delegație la Călărași, iar masa, o serveam la un restaurant, pe malul Dunării.
Nu cunoșteam pe nimeni, nu eram om de chiolhanuri, așa că, totul se desfășura plăcut și liniștit. Într-o zi, am simțit că-mi doresc să mă adresez cuiva.
Rotindu-mi privirea prin local, l-am zărit pe el, Cobzarul. Dar și el, cu ochi versat, pusese gândul pe mine, și cum mi-a zărit privirea, s-a ridicat vioi de pe scaun, și a început să-mi cânte.
Cu o voce de local, și o vioară dezacordată, m-a surprins.
I-am zâmbit la rându-mi, a acceptare, și a continuat să-mi cânte. Cu ochii semi închiși, în plină legănare pe melodie, masa aceea, devenea ceva inedit, o delectare inedită, și, poate un mic spectacol impregnat de note melancolice. Conjunctural, am ajuns un mic șef în Călărași, dar ca omul care se respectă, nu mi-am schimbat obiceiul de a mânca la restaurantul de pe malul apei. Însoțit la masă de cântarea cobzarului local. Într-o zi, un ospătar zelos, dorind să impresioneze, și a încercat să-l întrerupă pe cobzar.
Gest neinspirat, pentru că, momentul meu de plăcere inedită, devenise, o marcă, pentru local.
În rumoarea creată, am auzit o voce
– Măi lasă-l în pace, că e Prietenul Șefului!
Nu ți-e bine?
Lucrurile s-au liniștit, iar Cobzarul, a devenit spontan, Prietenul Șefului.
Ca să am și eu, Șeful, partea de contribuție, am rugat ospătarul, să mai alăture o masă lângă a mea, la care am invitat atât pe Cobzar, cât și pe cel care nu știuse, cine-i
Prietenul Șefului.
Onu