Iluzii primăvăratece

Nu sunt un flușturatec.
Defectul meu este entuziasmul clipei.
Clipă, care , de regulă, mă marchează, precum o cicatrice, care, chiar dacă aparent este vremelnică, lasă urme în memoria sufletului, urme, care devin nostalgii.
Sezoniere, după anotimpul sau starea vremii, când au apărut.
Moment, de altfel, salvator, prin pecetea pe care o lasă asupra clipei când s-a produs. Astfel, încât, nu pot avea tristeți sezoniere, clipa, fiind atât de intensă, încât, amintirea rămasă, capătă conotații idilice.
Ce păcat însă, că prin răcoarea ferestrei, străbat fiori de emoții, care m-au tulburat, în teama că momentul este trecător, iar clipa imaginată, este poate doar iluzorie. Dar tot fereastra, mă ajută să revin la realitate. Cineva, pe stradă, strigă
-Loredanoo, haide făăă, haide. Cât te mai aștept?
Cine o fi Loredana? După accentul gutural exotic, al vocii care o strigă, pare a fi o persoană brunetă, cu ochi scânteietori, de a căror flacără, probabil se scapă greu. Sper să nu mă săgeteze flacăra respectivă. Altfel, la cât sunt de vulnerabil, aș deveni captiv. Probabil, o captivitate exotică, incendiară. Cum însă, îmi place răcoarea de la fereastră, ce stare febrilă, ce delicii.
Oooo, Doamne!

Onu

Publicitate