Criminalule

Este apelativul, cu care, în momentele intime, mă gratula o cunoștință prețioasă.
Am devenit cu greu, prieteni.
M-a plăcut, aproape în ultima clipă, când aproape eram dureros descurajat, de indiferența ei .
Parcă mă plăcea, dar mă arunca jos, din pat. Când tristețea pe fața mea, devenea aproape ploioasă, nu știa ce să-mi mai facă, pentru a mă împăca.
Așa a început, Criminalule. A pornit greu, foarte greu, dar a durat aproape patru ani , cât am locuit în căminul studențesc moscovit.
O etapă de viață, neașteptată, negândită, așa cum cum numai viața însăși, hotărăște.
Și totuși, ce hotărâri uimitoare, ia viața!
Când au trecut, fără ca tu, să fi avut cine știe ce merite, constați că totul a fost extraordinar, cum nu ți-ai închipuit că ai fi în stare.
La Moscova, ca în condiții incipiente de socializare, Sala de baie, /ceva în genul/, era comună, pentru bărbați și fete.
Bineînțeles, nu de-a valma.
Într-o zi, la baie, găsesc o negresă, plângând.
Impresionat, ca întotdeauna, când văd pe cineva plângând, m-am apropiat, și am început, cu prosopul meu, să-i șterg șiroiul de lacrimi. A tresărit, și m-a privit nedumerită, cu ochii ei mari și negri.
Mi-a zâmbit, și apoi, și-a încolăcit brațele sculpturale, în jurul gâtului meu. Într-o pornire spontană, am îmbrățișat-o la rându-mi. A durat, cred, o clipă, care mie mi s-a părut o infinitate.
Brusc, m-am trezit împins, cu brutalitate.
–Dar dacă și tu ești la fel?
După care a urmat un puhoi de lacrimi, printre sughițuri.
–Suflet încins, de negresă, mi-am zis eu resemnat.
Onu

Publicitate