Vecina

Mi-am recitit articolul
Inamicul public, numărul UNU.
Am făcut-o din orgoliu, să văd, ce mi-a mai clocit creierul.
Pentru că, vrem nu vrem, creierul tot ne clocește. Ca o cloșcă grijulie, pentru Opera părinților ei.
Și care , nu se sfiește, să-și trâmbițeze demn, Opera!
Care la rândul său, va fi perpetuată, cu aceeași bucurie gălăgioasă.
Cine a trăit la Țară, știe, cu cât entuziasm, își anunță bucuria unui Ou, orice găină.
Of, iar mă întrerupe cineva, din râsul de satisfacție, pe care mi-l produce scrierea unui articol.
– Plângi în hohote, Vecine?Ți-e rău?
-Să chem Salvarea?
Încântat de grija ei, o invit, să-i arăt motivul crizei de râs. Ne așezăm pe marginea patului, povestindu-i tărășenia.
Nu pare a pricepe criza mea . Se apropie de mine, gemând ușor. Of, vecine, că tare m-ai speriat. Îmi place statutul de Sperietor de Univers feminin, și mă las învăluit, în respirația ei caldă.
Surprins de turnura pe care o ia situația, mă îngrijorez de starea tot mai agitată a lemnăriei patului.
Dacă, Doamne ferește se rupe, și ajungem sub el?
Îi șoptesc îngrijorat, temerea mea, vecinei, dar ea nu mă mai aude.
– Ce-o fi o fi, asta-i! Mai jos de parchet,n-om cădea, iar blocul, nu are demisol.
Așa că, Doamne, Păzește-ne!
Nici nu-mi spun bine ruga, că vecina, o bună credincioasă, nu-și mai face griji, și lemnăria patului cedează.
Ca tot ea,
– Vezi dacă nu ne vedem mai des, ce pățim?
-Văd, dar nici nu știam, cât de des,trebuie, spun eu obidit, de lovitura atingerii parchetului.
–Lasă pe mine, fac eu, un plan, să nu mai suferim. Dar să nu te mai eschivezi, cu musafirii- scuză.
Și, sărutându-mă în fugă, mă lasă printre surcelele patului.
Cititorul, va spune că fantazez.
Până repar patul, luați-o ca pe o fantezie prudentă, să nu mi se-ntâmple iar, aievea!
Onu

Publicitate