Arhive pe categorii: De pe bloguri …

ANIŞORUL

Azi, împlinesc un anişor !

Aseară, tata m-a luat de umeri, aşa, ca băieţii de cartier şi apropiindu-şi fruntea de tâmpla mea, a declarat mândru: fiule,  mâine, împlineşti un anişor, devii un flăcăiandru !

Hai să-ţi vorbesc despre tine, cum ai apărut pe lume. Dar înainte de asta, trebuie să ştii că eu am fost un mare plimbăreţ pe bloguri, unde sunt multe fete frumoase. Aşa se face, că într-o zi, am zărit o frumuseţe deosebită, după care am mers până în locaţia sa, numită În Oraşul de cuvinte. M-am prezentat printru-un comentariu, şi aşa, ne-am cunoscut,  eu cu frumoasa Cati Lupaşcu.

Prin blogul ei, tot comentând, am descoperit  o altă frumuseţe, Mădişor, de prin Dobrogea mea natală.

Şi avea Mădişor un gust la muzică şi un fel ales de a vorbi, încât n-am rezistat să nu-i spun că-mi place tare mult de ea, şi s-o invit la mine pe blog, să mai sporovăim, ca în blogosferă. Bineînţeles, împreună  cu prietena ei cea mai bună, Cati Lupaşcu.

Aflasem despre ea că este cadru medical, asistentă medicală, medicina fiind pentru mine vârful preocupărilor profesionale. Blogul meu era pe platforma blogspot, destul de greu accesibilă, pentru comunicare, chiar şi pentru mine, uneori abia reuşind să ajung acasă. Mămica ta a reuşit, să mă viziteze, dar Cati, nu; atunci, m-a certat şi mi-a spus, să o rog pe Madi, care şi pe ea o ajutase, să mă  mut pe platforma wordpress.

I-am spus că mi-e ruşine, că  nu voiam să-i las o impresie proastă ca bărbat. Cati însă, nu s-a lăsat, mi-a vorbit despre priceperea, modestia şi  delicateţea exemplare ale lui Mădişor, într-ale bloggingului. Asta…,  şi poate ceva, intuitiv, mi-au dat imboldul necesar, si am rugat-o să mă ajute. Nu ştiu, când mi-a făcut blogul, după care mi-a spus: uite, îl poţi folosi, iar pentru discreţie, schimbă parola, şi continuă activitatea incepută pe celălalt blog.

Nu cred să înţelegi, în ce stare sufletească eram: jenă, derută, recunoştinţă, neîndemânare. Cu alte cuvinte, în faţa personalităţii ei covârşitoare, “eu nu mai eram eu !”.

Copleşit, recunoscător şi jenat, i-am propus ca blogul să fie al nostru, şi pentru asta, nu voi schimba nici o parolă. A acceptat şi de atunci tu, pe lângă World of Solitaire, nume pe care ţi l-a dat, să nu difere prea mult de Amalgam Solitaire, blogul pe care-l părăsisem, te numeşti MADI şi ONU Blog.

Că schimbarea, a însemnat enorm, îţi spune situaţia  relaţiilor noastre, de neimaginat,  faţă de platforma iniţială, unde ne vizitau doar câteva personae. Azi datorită politicii tematice şi regiei artistice desfăşurată de mămica ta, Mădişor, ne bucurăm de peste 25.000 vizitatori, 3861 comentarii pertinente discrete şi decente, la un număr de 144 posturi, cu o tematică amplă, desfăşurată sub deviza SALUS POPULI SUPREMA LEX ESTO, cu un limbaj elegant şi argumentat, de care, ca şi noi, poţi fi mândru.

Dintre vizitatori, peste 72 % au fost din Ţară, iar restul, de 28 %, sunt din străinătate (din 60 de ţări, începând cu SUA şi continuând cu Italia, Spania, Rusia, Germania, Moldova, Israel, Ukraina, Canada, Anglia, Belgia, Australia, Franţa, Olanda, şi multe altele), semn că ai moştenit de la Universul nostru Sufletesc, însuşiri empatice de necontestat.

Şi aş dori să repet, că în existenţa ta, doar visată de mine, cândva, totul se datorează energiei, capacităţii şi activităţii manageriale, depusă de mămica ta extraordinară.

Cu o expresie admirativă, tata, s-a oprit îngândurat.

Atunci, l-am  întrebat:

– Tată, dacă mie-mi place când comentează doamnele pe blog, înseamnă că am să fiu şi eu ca tine ?

– Nu, Puiule, înseamnă că eşti destul de sensibil, şi ăsta nu e un lucru rău.

– Mulţumesc, tată !

MADI şi ONU

Reclame

49 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., Madi, Politică, Univers feminin

HAI CĂ SE POATE !

SA O AJUTAM PE TEODORA !

Deoarece din luna martie expira perioada in care am avut dreptul la ajutorul de somaj si situatia mea materiala tinde sa ajunga imposibil de suportat fac aceste apeluri catre prietenii si colegii mei din blogosfera: Urgent caut loc de munca si vand teren intravilan in orasul Voluntari

Caut URGENT loc de munca in Bucuresti, in domeniile contabilitate pana la nivel de balanta (deconturi interne/externe, casa lei/valuta, clienti, furnizori, stocuri, mijloace fixe, obiecte de inventar), aprovizionare (determinarea necesarului de aprovizionat, emitere comenzi, intocmire NIR, urmarire derulare contracte/comenzi, mentinerea relatiei cu furnizorii, evidenta produs/furnizor, coordonare gestiuni, inventariere, evidenta stocuri, punctajul cu serviciul contabilitate), vanzari (emitere facturi, evidenta contracte clienti, evidenta client/produs), administrator magazin online, reporter online pe domeniile social, politica interna, politica externa. Am permis de conducere categoria B din 1991, fara incidente si bune abilitati in utilizare calculatorului (ajutor programator). Am absolvit Liceul Economic de Contabilitate si Comert nr 2 Bucuresti in 1982 si faculatatea de Finante Contabilitate Informatica in 2003 (particulara, curs zi). Sunt o persoana serioasa, organizata, cu o buna comunicare.

Vand (inchiriez) URGENT teren intravilan (gradina) 1000 mp in orasul Voluntari – Zona Vile, anexa gospodareasca, pomi fructiferi, vita de vie, capsuni, zmeura, smochini, flori, solar legume, put forat, racord la sistemul de energie electrica, 200 m pana la padure, 100 m pana la soseaua principala, vecini seriosi si linistiti. Canalizare, apa curenta si gaze la poarta. Sau caut partener pentru utilizarea acestui teren.

2 comentarii

Din categoria De pe bloguri ...

Mirosul de tutun

Motto: ”Sunt om, şi nimic din ce-i omenesc, nu mi-e străin” – Cesare Pavese

Pe unul din blogurile frecvent vizitate, se făcea referire la mirosul gurii fumătorilor. Pentru mine, care toată viaţa, n-am pus ţigară în gură, informaţia a avut efectul ciudat de retrăire a unui păţanii petrecută cu ani în urmă, în legătură cu acelaşi aspect. 

S-a petrecut în oraşul Sibiu, în care mă aflam în delegaţie de serviciu …

 La hotel, în cameră, după schimbul de rigoare comunicaţională, cu colegul de cameră, tot gălăţean, cunoscut adhoc, el îmi propune o cină uşoară, la restaurantul hotelului. Sibiul, cu aerul său cosmopolit, îi promitea colegului meu, o seară romantică; şi n-a fost departe: în sala semiplină, la o masă,  zărim două perechi de ochi cercetători, care te cutremurau prin strălucirea focului lăuntric; ca la comandă, ne-am adresat, dacă se poate lua loc la masa lor.

Emanciparea occidentală, conferă oamenilor, o dezinvoltură şarmantă. Cu sclipiri de ochi cumpătat dozate…, că doar eram nişte străini de localitate; şi nu ne cunoşteam încă, ne-au invitat să luăm loc, cu o graţie, pe care doar feminitatea o poate avea. Recomandări, ţigări, coniac şi risipă de zâmbete. Brunetele, una frumoasă foc,  alta acceptabilă. Spre uimirea mea, “acceptabila”, m-a remarcat şi m-a invitat graţios la o ţigară. Eu nu fumam; în familia mea, n-am cunoscut fumul de ţigară şi, fire îndărătnică, nu m-am lăsat sedus de spiritul strămoşilor noştri, îndepărtaţi.

O refuz politicos… Ea insită provocător, sfătuindu-mă să plimb doar fumul prin gură. Amabil, mă conformez, spre bucuria ei evidentă. Totul are un capăt, chiar şi plimbatul fumului de ţigară, prin gura abundent stropită cu tărie. Hotărâm să plecăm, dar la uşa restaurantului, ezitarea pluteşte în aer. Nimeni nu doreşte despărţirea. Urâţica, înviorată de un gând salvator, propune o plimbare, îndemnându-şi colega, printr-un gest concret, să-mi ia colegul de braţ…. Nu ne place, şi hotărâm să mergem perechi, în cameră.

Continuarea este evidentă, dar pilda, semnificativă. În momentul când buzele-mi ardeau, de înfierbântarea sărutului, sunt întrebat, pe un ton şăgalnic: acum ai înţeles de ce ţi-am cerut să plimbi fumul prin gură ? Şi s-a grăbit să-mi precizeze: nefiind fumător, gura mea ţi-ar fi mirosit urât, şi te-ar fi respins. Atunci am înţeles rostuirea vieţii: când femeia-şi propune ceva, nimic, nu-i stă-n cale…, nici fumul. Tot cu această ocazie, venind vorba despre felul cum beau ruşii vodca, mi-am amintit că ingredientele perfecte, la votca rusească, sunt peştele uscat sărat, castraveciorii muraţi iar uneori, ouăle crude, băute direct din cupa lor naturală.

Poate părea straniu, dar eu, când văd ouă, simt poftă şi gust de Stolicinaia (vodca originală rusească). E ca-n reflexul condiţionat al lui Pavlov ! Sau, cum pilduitor pentru viaţă, spunea Graham Greene: retrăieşti momentul, când apare stimulentul care l-a creat. 

Onu

55 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., De sănătate ...

POŞIRCA

Motto: Nu spune,  că se-ntâmplă ! – Wanda, nepoţica mea, indigo.

In drumul spre casă, un beţiv, dă peste mine. Fii atent ce faci, ii spun eu, cu voce  nemulţumită. Dacă nu-ţi convine, mergi pe altă stradă, îmi răspunde golanul. Wanda, simte spamul mâinii, pregătite să-l pună la punct, pe nenorocit …

Foto: Alex Rahoveanu

Lasă-l, Bunu, e beat, nu stie ce spune ! Da măi Wănduca, dar dacă aş fi eu, în locul lui, ţi-ar place ? …atunci, mi-a replicat prin cele din motto ! În faţa seninătăţii sufleteşti, de copil, rămâi fara replică. Ca să mă descarc, acasă citesc despre alcoolism, şi aflu …” dacă organismul unei persoane, se obişnuieşte cu o substanţă străină, cum ar fi: alcoolul, cofeina şi nicotina, când aceasta îi lipseşte, el nu mai poate funcţiona normal; avem atunci de-a face cu fenomenul de dependenţă.”

Cercetarea ştiinţifică a stabilit, că starea respectivă, are caracter biochimic. In fapt, este vorba, despre dependenţa plăcerii, produsă astfel: la nivelul creierului, un grup de substanţe,  numite neurotransmiţători, transmit semnale între neuroni şi creier. Când aceste semnale, sunt de satisfacţie, excitare şi recompensă, dorim ca ele să se repete mereu, motiv pentru care adaugăm substanţa, căreia îi asociem percepţia acestor sentimente. Alcoolul, nicotina, cofeina, marijuana, amfetaminele, sunt câteva dintre substanţele care cresc nivelul neurotransmiţătorului, aşa zis al fericirii şi mulţumirii: dopamina, responsabil cu stările de satisfacţie sufletească şi alte procese chimice, nelipsite viului. Asocierea celor două momente: ingestia substanţei care creşte nivelul dopaminei în creier, şi efectele consecutive, crează aşa zisa dependenţă de substanţa respectivă, viciul aferent, în final.

Se pare că intensitatea sentimentului transmis este atât de puternică, încât plăcerea pentru lucruri care bucură în mod obişnuit-muzică, lectură, artă plastică, teatru, film, petreceri cu prietenii, excursii, jocuri de societate, sport, scade în mod îngrijorător. Treptat, situaţia se extinde negativ, asupra funcţionării creierului, cu urmări de genul: obsesia dominării irationale, gen “BRUTĂ” scăderea dorinţei de a munci şi de a socializa, somnolenţă, lipsă de atenţie, irascibilitate, agresivitate, alienare. Simptomele lipsei drogului, se exprimă, intens la nivel fiziologic, prin dureri de cap, senzaţii de corp străin (beţişor) 😀 în ureche, sensibilitate la lumină şi zgomote, valuri de căldură şi de frig, gânduri iraţionale şi dezorientare, dureri insuportabile, violenţă verbală şi fizică, intoleranţă la comunicare. Spaima suportării consecinţelor lipsei drogului, induce, de multe ori, gânduri aberante, disperate, în vederea procurării lui. De aci, căutarea atroce a obţinerii drogurilor;  posibil a evolua, până la furt, crimă sau trădare !

Drogurile care dau dependenţă, se împart în două categorii: legale – tutunul, cafeaua, alcoolul; şi ilegale-cocaina, marijuana,  amfetaminele. Dependenţa de alcool este provocată de substanţa etanol. Consumul îndelungat de alcool, duce la o boală cronică progresivă (alcoolismul), cu posibile urmări fatale, întrucât produce dereglări metabolice în fiecare celulă din corp, mai ales în cele cerebrale. În acest caz, dezalcoolizarea (renunţarea la alcool) este  destul de dificilă. În lipsa drogului, pacienţii devin nişte epave jalnice, cărora, impresionat, însuşi personalul medical încearcă episodic, să le vină în ajutor. Şi atunci, reacţia pacientului, poate fi interesantă …

S-a întâmplat la o secţie de dezalcoolizare … Pacientul, implora, impresionant, fie şi un  strop de alcool să se liniştească. I se dă să bea puţin alcool, diluat, pentru atenuarea momentană a sevrajului. După prima înghiţitură, scuipă şi aruncând totul, începe cu reproşuri la adresa personalului medical, pe care il acuză, că din cauza prestaţiei profesionale proaste, nici pacienţii nu-l mai respectă. Dovadă, poşirca din care i-au dat lui să bea … El, necăjitul, cu mintea slăbită de băutură, şi-a închipuit, că i s-a dat să bea, din ce probabil primise atunci medicul, de la vreun pacient nemulţumit.

PS: Doooaaamnee, ce bine că nu-s alcoolic ! Ce m-aş face,  într-o ţară fără medici ?  Că, din cauza salarizării proaste, vor să plece masiv din ţară … La un sevraj puternic, aşa cum se spune că ar exista, n-aş apuca să ajung nici măcar la Viena, unde au nişte clinici de dezalcoolizare, excelente !

Why, Why, Why, my Wanda, ce-mi faci tu, cu motto-ul tău ?!?!

Onu

20 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., Wanda

Viaţă ratată

Doi singuratici …

S-au cunoscut întâmplător, în oraşul natal plimbându-se pe Regală. El, cu un prieten,  sau poate un coleg de solitudine. Ea, probabil, nu departe. O privire de-o clipă, a fost scânteia dramei, ce i-a urmat. Un zâmbet sfios de vino-ncoace, i-a oprit  din mers, uitând de însoţitorii lor. Mâinile se îndreaptă spontan şi se strâng.

– Mi-ai spus ceva ?
– Nu, am crezut că tu ai vrut s-o faci !

Ochi în ochi, se retrag la marginea trotuarului, nedumeriţi, de ce se petrece cu ei. Prietenii, au înţeles însă, şi au dispărut discret. Era prea frumos, ca să spulbere farmecul clipei. Mai curajoasă, îl trage de mână:

– Hai să ne plimbam, vrei? Numele meu, este Marina, al tău ?
– Al meuuu, al meuuu, spune el, prelungind intenţionat sunetele, parcă spre a –şi aminti cum se numeşte. De fapt, destul de timid, încearcă să înţeleagă ce se petrece: ce s-a întâmplat oare ?
– Ei, cum să-ţi spun, îl trage ea vioi de mână ?
– A, da, mă numesc Călin.
-Bine, Căline, am să te alint Nucu. Din câţiva paşi, s-au cunoscut mai bine: el, elev în ultima clasă de liceu, după care speră să dea la facultate; ea, mai mare cu un an, dăduse deja la Facultate, dar din cauza timidităţii, de fapt necazul ei, nu a reuşit. Va da din nou, anul acesta. Într-o glumă copilărească, hotărăsc, sa dea , la aceeaşi facultate; să fie mereu împreună!

Marinei, ii place  să picteze. Îl invită în camera ei de lucru; îl recomandă părinţilor. Aceştia, îl plac, iar el devine aproape de-al casei. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ai lui, unde mama , din gelozie maternă, n-o place; teama  că-i va răpi odrasla, se transformă într-o ostilitate, încet, încet,  potrivnică vizitelor Marinei, la ei acasă.  Părinţii acesteia, le  înţeleg drama, şi devin pentru Călin, o a doua familie. Împreună, cei doi, se pregătesc asiduu, pentru  o facultate din Galaţi. Marina progresează mai mult, decât Călin, la pregătire. Dar cinismul vieţii, îşi pune iar amprenta.

Marina, pierde, din nou, admiterea la facultate. Timiditatea maladivă, şi-a spus implacabil cuvântul. Călin, o cere în căsătorie, dar  gelozia mamei lui, scoate iar colţii. Nu o impresionează nici faptul că Marina este însărcinată cu Călin. Profită de slăbiciunea  odraslei sale, şi le distruge celor doi, viaţa,  despărţindu-i. Marina este zdrobită. Vrea să păstreze sarcina, dovada iubirii ei pentru Călin. Părinţii, pentru binele ei, insistă să o întrerupă. Strivită, între povara pierderii lui Călin, şi a îndepărtării  sarcinii, Marina devine tot mai tăcută, şi absentă, faţă de viaţă. Renunţă la a mai merge la facultate. Îşi va dezvolta talentul plastic, urmând o Şcoală  populară de artă. Începe să creadă, că părinţii, au dreptate. Merge la spital, şi întrerupe sarcina. Aparent, toate sunt bune, dar ceva nedefinit, îi străbate întreaga  fiinţă.Suferă o cădere nervoasă. Tratamentul pornit din timp, sub grija atentă, pe care părinţii sau cei dragi, o pot dărui, o ajută să depăşească încercarea bolii. Îşi recapătă încrederea şi bucuria vieţii. Cu precauţii, pentru evitarea unui şoc, părinţii îi spun, că fostul ei prieten, s-a prăpadit, chiar de mâna mamei lui. Aceasta, în gelozia ei stupidă, l-a oprit de la o nouă căsătorie. Slab, şi disperat, Călin se sinucide, luând otravă …

Cu sarcasmul neîndurării, i-a lăsat un bilet: “Mamă,  de acum, nu mă va mai răpi nimeni, de lângă tine!”. Clipind agitat din pleoape, Marina, nu scoate un sunet. Pentru ea, Călin murise odată cu  pierderea copilului. Pentru consolidarea sănătăţii recăpătate, medicii, îi recomandă o preocupare permanentă, sub forma unui activităţi organizate. Printr-o prietenă a mamei, directoare la Biblioteca centrală din oraş este angajată pe postul de bibliotecară.

Părinţii şi cunoştinţele, observară bucuroşi, revirimentul  în sănătatea Marinei. Devenită  mai cochetă, începe să aprecieze plăcerile emancipate ale vieţii. Fericiţi, părinţii  ei, nu se întreabă de unde vin banii pentru cheltuielile suplimentare. Până când, viaţa acestei fiinţe lipsită de şansă, datorită traumei timidităţii, se frânge iar, brutal ! Un inventar la fondul de carte veche, cu valoare de tezaur, descoperă lipsa unor volume preţioase, cu mare căutare, în comerţul de contrabandă. Principalul suspect, Marina.

Fără reţineri, ea mărturiseşte frauda. Starea sănătăţii precare, îi acordă circumstanţe atenuante. Părinţii, acoperă daunele financiare, dar ea, rămane pe drumuri. Într-o  tentativă de liniştire, reia activitatea plastică, şi după câteva luni are loc primul vernisaj. La expoziţie, forfota stârnită de atractivitatea lucrărilor, se linişteşte  destul de târziu. Într-o seară, un vizitator,  i se adresează, neutru:

– La câteva tablouri, am senzaţia că percep o apropiere evidentă, de unele dintre lucrările neexpuse încă, ale pictoriţei Tina ! O cunoaşteţi ?

-Pe Tina ? Cum să nu ! Chiar mi-a dăruit  câteva tablouri de-ale ei, când eram bolnavă. Într-adevăr, am încercat nişte reproduceri, după ele, pe teme marine. Poate la ele, vă referiţi !
– Şi la ele, răspunde încurajat, vizitatorul.

Brusc, Marina îşi aminteşte de o întâlnire programată, cu un cumpărător.Se scuză faţă de interlocutor, închide sala de expoziţie, şi pleacă. În drum spre casă, întâmplător, cu un zâmbet larg, apare Tina, care o felicită, pentru expoziţia de care  aflase abia atunci, fiind plecată din localitate. Apoi, direct…

-De ce-ai  expus şi  lucrările mele, chiar  sub semnătura ta ?
– Ale tale ? După ce, pentru ele, am prăduit Fondul de Carte veche din bibliotecă ? Crezi, că mai pot fi ale tale ? Sau, că te pot scuti, de acuzaţia de instigare la fraudarea, de obiecte de tezaur ?

Mândră că i-a zis-o, Marina, nu observă încruntarea Tinei, însoţită  de o strângere ameninţătore din buze. Timiditatea şi-a spus, din nou, cuvântul.

Madi şi Onu

24 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., Univers feminin

Veselia şi randamentul muncii, la români …

 Am văzut odată la lucru, două echipe de muncitori: una de saşi, alta de românaşi (îi dezmierd, conform “Rooomânaaşuuuluui, îi plaaace……”). Ce diferenţă între ei; saşii munceau tăcuţi şi preocupaţi; morocănoşi parcă !

Românaşii, ce bucurie de viaţă; munceau raţional, cu pauze lungi şi numeroase, intens trăite spiritual, de nu le mai venea să reia lucrul; ce mai glume, ce bârfe, ce tachinării reciproce,  şi ce mai şarje amicale asupra ursuzeniei saşilor. Distracţie ca la ei, la nimenea! În sfârşit, ziua răsplăţii; saşii încasează cel puţin dublu şi pleacă demni, spre casă, într-un dispreţ suveran, faţă de veselia românească. Precizez că era un şantier cu specific de terasamente.

Un caz similar, la fabrica de rulmenţi, din Alexandria; tot în România. Evident, alt specific, mai exigent, nu doar să-ţi bagi piciorul în cazma, fără să gândesti. Echipa străină era compusă din japonezi; atmosfera de lucru, ca mai sus; dar finalul a fost diferit; românaşii n-au mai văzut încasările japonezilor; fuseseră daţi afară pentru activitate nerentabilă. Au făcut probabil mult haz de necaz; c-aşa-i românul fire veselă; şi admirator neînţeles al prosperităţii altor naţii, care-s nişte încuiate într-ale distracţiei. Cele două episoade, mi le-am amintit, citind postările penibile dintr-un blog local, intens vizitat. În Ajun de An Nou, 2009.

39 comentarii

Din categoria De pe bloguri ...

Adela

Madi şi Onu vă prezintă …

Cu pumnii strânşi, Onu îşi freacă nedumerit ochii şi se întreabă … Oare am visat, unde-i Madi, cu care am vorbit până acum ? Doar nu mi s-a părut: era aci, în pat, lângă mine, cu coatele pe genunchii strânşi, şi feţişoara ei blândă şi duioasă, în pumnişorii delicaţi, vorbindu-mi cu un glas cald şi tors,  parcă al Nataşei, bosumflată,  că nu are voie încă să-şi folosească noul laptop …

 – Onu, tu ai observat reacţiile vizitatorilor noştri ? Fiecare exprimă o stare de spirit, şi împreună, un sfat dat nouă, cum să continuăm:
– Madi, dacă tu eşti şi nu visez, ce să fi observat ?
– Păi, Mika, buna mea prietenă, a spus că prea aspru a fost sfârşitul Roxanei, şi că vrea alte povestiri, mai cu bucuria vieţii, că nu crede să fie totul aşa de trist !

 

Lucia, ţi-a spus clar şi imperios: ”Prea trist, Onu, schimbă sfârşitul !”, dar i-ai şi răspuns că viaţa Roxanei, parcă era cuprinsă de metastaze, la care poate nici cel mai bun medic, n-ar fi reuşit o vindecare ?

– Da, draga mea Madi, am remarcat sensibilitatea specific feminină a Mikăi şi Luciei; am mai sesizat şi raţionalitatea Catiei, când a spus că poate exista o şansă pentru Roxana, dacă ar avea ceva bani puşi deoparte; şi înclinaţia spre ezoterism, a misterioasei Incertitudini, cu magia învăluitoare a verbului ei, când a comentat ” Totdeauna, dincolo de cuvinte, există o altă lume. Mult mai complicată decât se presupune”; nu mi-a scapat, nici remarca profund aristocratică, a Matildei: ” Tristă şi emoţionantă povestire. O iubire fără margini. Nu mai putea nici cu el, nici fără el …. Ce suflet trebuie să aibă o femeie, ca să poată lua o viaţă, de fapt două ? ” şi nici umorul uşor caustic, al întrebărilor lui Cristian …vecina e măritată şi ambii anchetatori căsătoriţi ? Ar fi dramatic; măcar unul să fie disponibil …am observat, că până şi Nataşa, a perceput sensibilitatea blogului nostru, şi a simţit nevoia să ne miaune despre păsul ei cu interdicţia folosirii laptopului nou, pe motivul …, îţi dai seama, ce rigoare la Vania, că l-ar putea umple de păr !?

– Şi, ai o idee de ameliorare, încât toată lumea, să se simtă cat mai bine …
– Da, Onu, mi-a răspuns Madi, cu vocea ei,  caldă şi alinătoare …Din tolba noastră plină cu povestiri, am putea alege şi pentru cei mai sensibili, fără a renunţa la caracterul de raţionalitate aristocratică, sau la o nuanţă ezoterică, fie şi cu un umor abscons, pe gustul lui Cristian. Ce zici de povestirea Adela ? Impresionat, şi emoţionat, cuprins de un val de căldură, parcă  ne mai perceput, Onu, i-a răspuns printr-o înclinare afirmativă, a capului; şi a continuat:

– Dar întrebările ?
– Aaaaa, păi nimic mai simplu; mă gândesc la două, chiar la începutul povestirii:

1. După cum i-a apărut vecinului, Adela ar suporta vicisitudinile vieţii Roxanei ?
2. În cazul unei nereuşite maritale, ar remedia scurt necazul ?

– Da, Madi, tu ai întotdeauna dreptate: ce s-ar face blogul nostru, fara prezenta ta activă ? Şi , ca în 1001 de nopţi, Onu aţipi cu mâna întinsă către avatarul lui Madi, dobrogeanca lui într-un gest tandru, de fericire. Când s-a trezit, o rază caldă de soare, i se zbenguia  pe faţă …

ADELA

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine … 

A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar.  Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”.  Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec,  a citit undeva formula respectivă,  ca un sfat sigur  împotriva stresului specific momentelor de ezitare.  O ultimă privire în oglindă  îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra. 

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii,  a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă,  ce  exprimă  degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale  cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment.  Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret  de bunăvoinţă şi o invitaţie  la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a  gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine,  specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că  “eternul feminin”  este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică.   Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns ,  tot cu un zâmbet,  amuzat însă. Faptul il derutează.  Ce-o fi aşa de amuzant ?

Să fi simţit  că-i,  place?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional,  prin  vibraţii ale sufletului,  fără  să-şi dea seama. Auzise,  ca şi despre “dragostea la prima vedere”,  dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa.

Sceptic,  îşi spune că Umbra nu –i pătrunsese sufletul. Însă,  intuiţia,  prudentă,  îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur.Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea  chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase,  şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i  aparţin:  plini,  rotunzi şi calzi”.  Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc,  o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât `nici  nu observă, când părăseşte încăperea,  fără să salute …

Ioan Ionescu – 10.10.2008

13 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., Univers feminin