Arhive pe categorii: Pagini de jurnal. Proza scurta.

Ce atâta conversație?

-Mă plictisesc rău de tot, îi spun vecinului meu.

–Ești fraier, îmi răspunde. Când ai Parcul Tineretului lângă tine?

-Tocmai de aia, că nu îndrăznesc să socializez! Când să vorbesc, mă bâlbâi, și am impresia că mă fac de râs.

–Păi dai impresia că ești un fricos, și nu le vei invita la tine, să conversați  fără prejudecăți.

– Cum adică?

– Simplu, nici o vorbă, fără faptă! Tu nu știi ce incitantă este curiozitatea?

-Ba  da, dar dacă nu-i curioasă?

– Ei, aci nu mai știu, uită-te și tu la fața ei , zâmbește-i timid, și asta-i va da curaj.

Iar orgoliul este unic, fără deosebiri de gen.

–Încerc să-mi ascult prietenul, și arunc primul zâmbet. Sunt privit de parcă aș avea rujeolă.

Nu-i nimic, îmi zic, mai încerc. Se spune că perseverența învinge. Dar ghinion, nu mai apar decât bărbați. Sunt nedumerit, pentru că auzisem, că noi bărbații suntem relativ minoritari, față de Doamne.

Revin acasă și îi spun vecinului.

–Păcat! Ai avut ghinion. Încerci  și mâine. Alegi, la un butic, o carte, conversezi ce ar putea conține, și când apare o cumpărătoare, o întrebi dacă a citit-o, te mai uiți la un titlu, și aștepți să spună și ea ceva.

-Și dacă ea nu.., eu ce fac?

–Te uiți lung după ea, înseamnă că n-ai interesat-o.

-Deci, trebuie s-o și interesez?

– Desigur! Ia -ți și tu niște aere de persoană importantă, formează și un număr de telefon, vorbește cu un aer aferat, și urmărește efectul.

–Bine, și dacă nici un efect?

-Atunci, pleci acasă, înseamnă că ești condamnat la singurătate. Și te culci.

– Dar fără cărți, nu se poate?

-Ba da, dar fetelor, le plac băieții citiți, să nu-și irosească timpul.

–Atunci, mai bine citesc o carte din bibliotecă. Și, după ce termin  biblioteca, ce fac?

– Mergi la biblioteca publică!

Cred că prietenul meu mă tachinează, dar are și dreptate.

– Ce-o fi așa de greu să faci cunoștința unei Doamne pentru conversație?

Și  apoi, ce atâta conversație?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Se întâmplă

Se întâmplă , rareori, cred, că în viață, îți apare un chip. Nu se știe , dacă este o realitate, sau o glumă a  vieții.

Deși nu ne dăm seama, deseori, viața glumește pe seama noastră, din simplu amuzament molecular.

Amuzament, pentru că deși meteorice, momentele lasă șanțuri adânci, în existența omului.

Din acele clipe, nu mai suntem aceiași. Percepem  totul, acutizat, hipersensibilizat,  la cote parcă supraumane.

În acele momente cred, oamenii se simt îngeri. Din păcate însă, efemeritatea clipei, scânteiere de fulger în seninul cerului , ni se impregnează în suflet și o purtăm ca pe o însemnare de viață. Așa s-a întâmplat cu EA, Ea, cea a cărei adiere de grăunte de polen, în trecere pe lângă blogul meu, mi s-a impregnat ca un trasplant de fericire.

O strălucire de o clipă, în năzuința către plinul vieții.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Japoneza

Năzuința mea de a cunoaște O FATĂ CU OCHI OBLICI, ERA CÂT PE CE, SĂ SE ÎMPLINEASCĂ , ACUM CÂTEVA ZILE. M-A ÎMPIEDECAT O ROMÂNCĂ. Vorba vine, pentru că după mine, era o mahalagioaică de cartier, pusă pe gâlceavă, cu orice preț.

Intru într-un magazin, să plătesc o factură . Trei case, trei cozi.

Mă așez cuminte, la  una din ele.  Alături, la altă coadă, un chip cu trăsături specific asiatice.

Intru nonșalant în vorbă, întrebând-o :

-Asia?

 Îmi răspunde prompt, cu zâmbetul specific orientului.

-Japonia!  Cu bruma schilodită de engleză, încerc înjghebarea unei conversații. Delicat, fata îmi răspunde, într-o română ca engleza mea. Eu renunțasem la coada  unde, înaintea mea,  era o așa zisă doamnă de cartier.

Locuitor de cartier și eu, comit eroarea fatală de a neglija prezența doamnei dinaintea mea, din rândul la care renunțasem, și merg la o casă unde se terminase rândul. Ghinion, așa zisa doamnă, credea că este dreptul dânsei, și după ce-mi servește o morală  specifică,  se înfige la casă, înaintea mea.

 Nu-i răspund, să nu fac o impresie neplăcută japonezei, și merg la casa unde așteptasem înainte. Plătesc, și mă gândesc revoltat, la stafidă. Revoltă atât de îndrăcită, încât am uitat de japoneză. Mi-am amintit câteva clipe după, dar m-am jenat să revin la magazinul respectiv, să reiau discuția distrusă de concetățeana mea simandicoasă.

 Și acum, îmi rod unghiile, de ciudă.

 Vă imaginați?

 O japoneză surâzătoare, încântată poate, de un exercițiu de conversație în limba română.

Onu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Miau

–Miau, îmi spune Pușa, pisica mea, în timp ce mănânc  niște brânză cu smântână.

-Ce vrei, dragă? Ți-am dat și ție!

Mă privește nedumerită, și continuă . Nedumerit, o mângâi pe cap. Ea mă împunge mulțumită cu urechile , și toarce ușor.

Am înțeles, mă ruga să o mângâi.

Mă gândesc, ce mult semănăm noi oamenii cu felinele, și cum ne influențează ele.

Simt nevoia să torc și eu ba, să o mai și împing drăgostos, cu capul. Îi place, și îmi răspunde, cu aceeași  candoare, torcând ușor. Ascultând-o, revăd momente de tandrețe, și cad pe gânduri. Simțindu-mă departe, miaună tors, a atragere de atenție.

O aud plăcut, din depărtarea visării, dar ea nu realizează. Mă atenționează delicat, printr-o mușcătură fără colți înfipți în piele. Tresar ușor, simte că am priceput, și se rostogolește vioi, în pat, pe spate.

Îi place răspunsul meu, și îmi mulțumește, printr-o somnolență fin toarsă, cuibărindu-se mulțumită, sub brațul meu.  Mă ridic ușor, să nu o trezesc, și privesc pe fereastră, trecătorii. Printre ei, niște domnișoare înalte, foarte vorbărețe la telefon.

Instinctiv, mă întreb dacă ele ar fi capabile de senzualitatea pisicii mele, dar nu resimt emoția afirmativă.

Într-adevăr, fetele înalte, au ceva băiețos în ele, nu transmit emoția intimității senzuale. De ce oare? Poate că în realitate, căldura lor sufletească, o generează, dar în trecerea pe stradă, lasă în urma lor, o briză ușor răcoroasă.

Să fiu subiectiv  dezavantajat?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Invidie

Văd cu invidie, că mulți, repostează cu ușurință, ceea ce  scriu alții. Indiferent de scriitură.

Aș vrea și eu, dar mintea îndărătnică, spune:

– dar ce eu nu sunt în stare și singură?

Împăciuitor din fire, o las să scrie ce-i trece prin ea, dar nu-mi place, și, cu scuzele de rigoare, îi cer să se mai gândească.

Nu este încăpățânată, și se gândește molcom, cam o săptămână, timp în care gustă politică.

Îi atrag atenția că politica nu este pe înțelesul  tuturor , deși mulți o discută,  cu aer meditativ de rumegătoare.

Le privesc cu simpatie, prin sticla  televizorului, infatuarea.

Și, sincer, îi invidiez, pentru inocență.

Aș vrea să fiu în condiția lor, dar ceva din Universul numit destin, nu mă agreează în inepția sa.

Așa că, mă limitez la a visa în oglinda televizorului , feți frumoși , ca Mihai Gâdea, închipuit Cezar Borgia,  ca Radu Tudor, pe care, probabil, mama sa, purtându-l  în pântece, a avut un coșmar cu ruși, sau ca Mircea Badea, a cărui memorie unică, nu uită că a avut cândva un conflict, cu Laura Codruța Coveși.

Moment de falnică amintire, și pentru care îl apreciez.

Este probabil, un suflet sensibil, care nu poate să uite cicatricea afrontului  de a nu-i fi fost gustat pseudo umorul  insolent.

Obosit de luciul ecranului calculatorului, mă uit pe fereastră.

O doamnă bine, colectează grijulie, opera odraslei ei patrupede. Admir aceste suflete largi , iubitoare.

Apoi, un domn plin de prestanță, își plimbă potaia, cu grijă paternă. Probabil, și-a dorit un moștenitor, dar Natura ingrată, nu i-a îngăduit să adopte un copil orfan.

S-a făcut deja de prânz, și mai este puțin  până la Te vreau lângă mine. Îmi place galeria de caractere,   într-o derulare naivă, meschină și ineptă. Probabil, tot o afacere media, pentru  de-alde mine.

De fapt, ce diferență poate fi  între un talk-show, cu politicieni de duzină, și  cei care își caută  la Gabriela Cristea, împlinirea?

Onu

14 comentarii

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Închipuire

Nu este un secret, că de la închipuire, până la obrăznicie, se află doar o întrebare.

Vorbesc de închipuirea autobănuită deșteptăciune, atunci când, spiritul lipsește.

Ieri, am urmărit un reportaj, care m-a încântat. Spun doar că m-a bucurat,  pentru că, nu este exclus, ca exigențele mai rafinate, de la noi, să nu-l fi perceput  asemenea mie.

Concret, Mihai Gâdea, despre care nu adeseori  am superlative, a făcut un reportaj, cu doamna Carmen Dan, Ministrul nostru de Interne.

Pe lângă ineditul locului prezentat, anume, fostul sediu al defuncților Ceaușescu, farmecul reportajului, a fost dat și de figura agreabilă,  a doamnei ministru de interne, Carmen Dan.

Mamă a unui tânăr de 21 ani, privind-o, gândul, te îndeamnă la subtilitățile feminității, indiferent de conjunctura în care aceasta,  își desfășoară existența.  Dar nu feminitatea Doamnei Ministru este scopul acestui articol, așa că, mă opresc la  alt aspect, ce mi-a impus , din personalitatea  domniei sale.

Promptitudinea în reacție, față de tupeul întrebării lui Radu Tudor. Poate că, în virtutea atributelor de jurnalist tupeist, și-o fi zis , că îi este permisă orice insolență.

Așa că, la capitolul întrebări, și-a arătat,  într-o formă interogativă, nedumerirea asupra deciziei doamnei ministru, de a o solicita ca adjunct, pe procuroarea Șmidt-Hăineală.

Cu calm, deși vizibil surprinsă de mojicia întrebării, doamna ministru, a răspuns, că dorește să fie lăsată să își aleagă singură colaboratorii, după care a prezentat virtuțile profesioniste ale preferinței Domniei Sale.

Replica fără echivoc, a doamnei ministru, a constituit pentru  mine, dovada calității incontestabile a fermității profesionale a acesteia.

Pentru că, nu este de colo, să vezi un ministru integru, indiferent de impresia pe care o lasă personalitatea sa,  asupra atotînchipuirii presei.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Uleiul de măsline

https://secure.gravatar.com/avatar/f57dd639f39706c9ed1f122437eeb4b3?s=100&r=pg&d=mm

Nu e un post alimentar, ci pasional. O pasiune, care izvorăște dintr-un titlu și o poză.

O poză, simplă în aparență, dar devastatoare de liniște. Un chip ascuns, din care răzbat doi ochi albaștri, fascinanți prin puritatea privirii lor.

Nările și gura, acoperite cu schepsis, din care să presupui, că la fel de mirific, se continuă mirajul ochilor poleiți, cu albastru de boltă stelară senină.

Ești derutat. Oare te poți apropia de ei, măcar cu gândul?  Poți năzui câteva clipe de uitare de sine?  Încet, încet, te cuprinde, o imensitate de stări  nedefinite despre sine . Îți dai seama, că frumosul, nu este decât tulburare emoțională, la care tânjești fără liniște, de când l-ai întâlnit, fie și într-o poză.

De la care, nu-ți poți elibera gândurile, din emoția care te îneacă. Este o bucurie intensă.

Și speri.

Speri, ca într-o zi, să primești un mesaj, constituit din fascinația ta virtuală. Pentru că, vrei sau nu,  gândul – vis,  gândul-dorință, te domină, și  dacă nu se împlinește, te mistuie, până  te prăpădește.

Și sună straniu, nu-i așa?

Să te prăpădești de binele năzuit! Până atunci, nu ai ce face, și aștepți.

Nu știi ce.

Probabil  bucuria coincidențelor,    intersectându-ne uneori,  salvator, fără speranță, căile.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.