Arhive pe etichete: aghiazmă

GRATIS, la maidanezi!

Umorul poate căpăta varii forme. Ultima, şi cea mai sclipitoare formă de a-şi bate joc de prostia omenească, mi s-a părut a fi gluma Primăriei Capitalei, prin anunţul că la nu ştiu care adăpost, de câini vagabonzi, iubitorii de animale, pot adopta gratis, pe săturate, din clienţii acestora.

Amatorii de chilipiruri n-au încetat să apară rânduri, rânduri, precum drept credincioşii, la un praznic, unde pomana este nelipsită. Şi care, chiar dacă e cu o îmbulzeală, mai criminală ca la cozile de medicamente, sau la oricare gratuităţi, fie ea şi aghiazma, nu mai contează!

Căpătuială să fie!

Aşa dar, iubitorii de animale gratuite, cu inima plângând de lăcomie, şi de grija că nu vor rata o faptă bună, care să nu-i coste nimic, în afară de îmbulzeală, s-au strâns, cu mic, cu mare, la intrarea adăpostului.

Altă categorie de profitori, fotografii amatori, au început, spre enervarea paznicilor, să-şi ţăcănească instrumentele. Un paznic al adăpostului, n-a rezistat hărmăluieliii create, şi l-a împins pe un iubitor de „poze” atât de matinal, că, mai intrase câţiva paşi în curtea adăpostului, pentru nişte „ştiri mai ştiri”.

– Atac la presă, a strigat impostorul! Şi gata ştirea!

Cu o zi înainte, un prieten m-a sunat, să mă întrebe ce părere am dspre aşa zişii iubitori de câini vagabonzi.

-Te întreb, pentru că, uite la ce scenă am asistat.  Trecând prin zona Pieţii Obor, dintr-o maşină, a coborât o tânără, elegantă,  cu două sacoşe, din care, pe rând, a vărsat nişte căţei. Aceştia, schelălăind deja, cred de foame, s-au împrăştiat prin împrejurimi, după ce cu un gest drăgostos, şi parcă trist, de despărţire, tipa, s-a urcat în maşină, demarând  în trombă.  N-am înţeles de ce, că mi-a fost jenă să o privesc, darămite, să-i mai spun ceva.

-Stai, care-i problema?

-Păi, voiam să te întreb, ce crezi, s-o fi grăbit la o manifestaţie a iubitorilor de animale?

-Ştiu, eu, probabil, dacă spui că i-a mângâiat aşa duios la despărţire! Şi-apoi, e femeie; normal să iubească animalele, nu?

–Ştiu eu, n-am priceput! De ce atunci, i-a aruncat în Piaţă, pe bieţii căţei? Sau…, poate voia să adopte un copil sărman!?

-Stai puţin, îmi vine în minte, un gând sictirist. Nu semăna cu Cristina Ţopescu?

Că pe ea, am auzit-o perorând, la Mihai Gâdea,   despre „iubirea creştină”, parcă vorbea de reduceri de preţuri, la produsele nevândute, din unele magazine mari.

-Habar n-am, cine-i tipa! Cunosc numele de Ţopescu, cronicarul acela sportiv, reputat pentru emisiunile faimoase, de altă dată, după care,  n-am mai ascultat altele, la fel.

-Aşa este, e fiica lui, dar nu cred să-i calce pe urme!

-Scuză-mă, întrerup, sună soneria de la intrare. Mai vorbim! Şi trosc, telefonul în furcă.

Cu ocazia poantei magistrale a Primăriei, mi-am amintit şi convorbirea cu colegul meu, la a cărui nedumerire, n-am ştiut ce să răspund.

Ba mi-a creat şi mie, una:

oare, vre-un iubitor din acesta îndârjit, de animale, o fi adoptat în „iubirea lui creştină”, vre-un copil oropsit de viaţă?

Într-adevăr, Primăria Capitalei, are umor.

Onu

 

14 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu

DUPĂ!

Pe blogul deosebit, al Adeenei, am citit un articol valoros.

Nu reproducere, nu reverie sterilă.

Întitulat „Cea Mai Mare Stea”, materialul  evocă  postfactum întâlnirea absolut spontană, cu un personaj,a cărui prestanţă i-a impus. Nu ştia cine este. A rămas cu senzaţia imaginii unei existenţe  de  factură  istorică. Târziu, a înţeles că era vorba de Sergiu Nicolaescu.

La prezentarea  incidentului  declanşat de credincioşimea revoltată că nu i s-a dat voie, să-şi ia rămas bun de la ultima înfăţişare a ilustrului om de artă.

Capacul sicriului, fusese bătut în cuie, la solicitarea muribundului.

S-au estompat murmurele de nemulţumire la adresa bisericii, care nu ştiu, dacă la rândul său nu a fost obiectul excesului de zel al presei, de a ne prezenta cât mai savuros o ştire.

Spectacolul civilizat al dreptcredincioşilor veniţi să primească binecuvântarea noului Papă, mi-a amintit de penibilul reacţiilor care au avut loc, l a incinerarea lui Sergiu Nicolaescu.

Este motivul pentru care încerc să reflectez asupra bunelor servicii ale instituţiei clericale, în activitatea de educaţie în spiritul moralei creştine, a însuşirii şi îndeplinirii celor zece porunci, ca să nu asistăm la atâtea nereguli,  generate tocmai de necunoaşterea  şi poate chiar de ignorarea lor voită.

Ajuns aci, văd o mare similitudine între Biserică şi Parlament. Parlamentul scoate legi, dar cum se aplică, îi este indiferent. Biserica, face agheazmă, dar rămâne indiferentă la înghesuiala pentru primirea ei.

Biserica face, cununii, botează, dar Dumnezeu cu mila, despre cum acestea se derulează în viaţa curentă.

Divorţurile şi abuzurile în familie, abundă.

Biserica sfinţeşte, contra cost, locuinţe, instituţii, dar acestea rămân spiritual, în grija nimănui.

De aceea cred că instituţia bisericii, ar trebui să-şi reconsidere temelia, aşa cum se gândeşte reducerea numărului de parlamentari la 300, sau aşa cum se revizuieşte Constituţia.

Altfel, inevitabil,cele zece porunci, vor fi formale, iar moralitatea creştină, va rămâne la fel de îndoielnică sau absentă.

Madi şi Onu.

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză