Retransmise

Cred că blogul nu trebuie să conţină exclusiv „frumosul personal”.

Prin „F.P” am în vedere impresia subiectivă de frumos, asupra propriei creaţii.

Pentru mine, frumosul, implică şi creaţia altora, oricât aş fi eu de bolovan.

Şi un blog respectabil, trebuie să aibă ca principiu de funcţionare, transmiterea şi altor genuri de frumos, altul decât subiectivitatea meschină.

Pentru translarea frumosului „obiectiv” (care aparţine altora), avem la dispoziţie, dacă dorim, mijloacele automate, cum ar fi reblogarea  sau copy-paste şi, de ce nu, parafrazarea. Azi, voi folosi copy-paste, pentru ceea ce urmează…

N-a funcţionat, aşa că voi retranscrie în modul clasic. Este vorba de un comentariu al bloggeriţei

ALMA NAHE, şi anume:

”Dacă mă-ntrebi pe mine, habar n-am

Cât este detaşare şi cât plecare-n van

Dar ştiu că peste toate, se-aşterne-n dar uitarea….”

Comentariul este făcut la poezia

„câţi oameni…” publicată pe blogul lui PSI.

„Cami”, cum îmi place mie să o alint.

Citind poezia, mă gândeam la asemuiri cu opera goetheană FAUST.

ALMA NAHE, prin ultimul vers, m-a proiectat în inefabil, în starea când nedumerit, te întrebi ce este Divinitatea.

Pe care o percepi infailibil.

Nu cred că vizitatorii mei, au dubii în privinţa divinităţii,

fie ea perceptibilă , fie nu.

La fel cum „peste toate, se-aşterne-n dar uitarea”.

„Darul uitării”, un har primit de la Divin, spre a a ne uşura spiritul, strivit uneori neîndurător, sub povara tristeţii.

Mulţumesc, fetelor,

Cami şi Alma Nahe!

Onu

Publicitate

VARII

 1.Un comentariu dichisit:cu dus şi întors.

Blogul.., nu ştiu a cui inspiraţie a fost, are un merit fundamental:antrenamentul cerebral, în reciprocitate:prin post şi prin comentariu.

Nu e uşor lucru să scrii un post, şi, de multe ori, tâlcuirea lui.

După cum, şi exprimarea emoţiei pe care ţi-a produs-o, printr-un comentariu. Vizavi de post, trebuie, din respect de sine, să mărturisesc faptul că uneori, sunt devastat de ermetismul pentru mine, al unor subtilităţi ale autorului.

Îndur  frecvent această stare, pe blogurile Alma nahe, Ancapotinteu şi Blog leneş rău.

Cât priveşte comentariul, în reciprocitate, vreau, la rândul meu, să mulţumesc autorului , uneori, pentru corola de emoţii pe care mi-a dăruit-o prin postul respectiv.

Nu ştiu cât reuşesc, dar mă străduiesc.

Asupra unui asemenea comentariu, care spiritual, mie mi-a mers la inimă,voi face referire, în continuare. Citindu-l, am tresărit, speriat, ca apoi, prin întorsătura făcută, să-mi revin, şi să respir, nu doar uşurat, ci şi recunoscător, în sinea mea. Este vorba de perla Aureliei „ecoarta”, la postul „Kuvinte” are dreptate”.

Ea, străluceşte cam aşa:”Sunt profund dezamăgită că trebuie să dau “like” pentru ceva ce, de fapt, nu-mi place!

Îmi place ce-ai scris, dar nu-mi place că ai dreptate!”-ecoarta.

În spirit extrem-oriental, aş spune că este gen:”de la suflet, la suflet!”

2.Nostalgii

Dacă unele bloguri sunt ermetice înţelegerii mele, altele,  în schimb, sunt o oază de emoţii. Dar înainte de a continua, aş vrea să spun, că de ieri, cam de la ora 16, sunt foarte trist. Iar cauza este tot un post: De Ce, Tinere? , de pe blogul Adeenei.

Conceput poetic, tematica sa, a avut darul să mă întoarcă în trecutul, în care entuziasmele tinereţii, se transformă în ingratitudinea indiferenţei faţă de cei dragi. Mama, desigur!

Plecat prin lume, şi inuman de neglijent, primeam scrisori, de la sora mea:

 “dacă ai vedea-o pe mama, cu câtă bucurie întâmpină factorul poştal, şi cît de tristă se întoarce, când  n-a primit  scrisoarea mult aşteptată de la tine! De ce? fecior ingrat !”

Timpul, implacabil în curgerea lui, a făcut  imposibilă, repararea răului.

Ajuns aci, nu mai pot continua. Sunt efectiv răvăşit!

Mamă, ştiu că e prea târziu, dar, te rog  mult, iartă-mă!

Onu