Arhive pe etichete: bucuresti

UNEORI!

Spre a fi imparţial, mă voi referi strict la mine.Recte, dacă  mi s-ar spune „prostule”!, aş sări în sus de şapte coţi, şi m-aş duce cu jalba, direct la  bunkerul doamnei Merkel. Poate nu direct, ci prin intermediul slugilor, care s-ar simţi fericite, să mă fi slujit, conform „chemării străbunilor”, cum  doar Jack London, putea s-o definească mai inspirat.

Oricum, zadarnic, mă căinez: nimeni nu mi-ar mai propune să devin contrainformator, sub acoperirea unei ambasade, sau ambasador, prin căsătorie, sau decanul facultăţii mele, la propunerea academicianului rector Cristofor Simionescu, sau.., dar să mă opresc.

De ce vorbesc? Pentru că, în toate aceste imbecile gafe, şi-a spus cuvântul  puterea unui gând căpuşă”,  să ajung la Bucureşti.Puterea unui gând obsesie.

Că poate nu va fi bine, dacă acceptam ofertele amintite.

Despre oferta cu ambasada, am vorbit în postul Oara.

Oferta cu”decanatul”,o voi descrie în cele ce urmează, şi ea se caracterizează tot prin cuvântul „prostie”.

Mă întorsesem de la aspirantură, din Moscova, la facultatea de unde plecasem, ca asistent. Conform uzanţelor, m-am prezentat domnului rector, academicianul Cristofor Simionescu.Aveam emoţii!

Nu titlul academic, ci privirea, cu ochi negri strălucitori, adânciţi parcă şi mai mult, sub sprincenele negre şi stufoase, precum vreascuri.

Cu tot zâmbetul adresat, încă nu m-am simţit în apele mele.

Fără multă introducere, mi-a spus:

– te cunosc, m-am interesat, şi am cu tine planuri mari. Domnul decan, în curând se pensionează, şi aş vrea să te numesc în locul său!

Aş putea să-l numesc pe…., dar ca o dovadă de încredere, îţi spun că nu-mi place.

Nu-l cred sincer, de bună credinţă! Accepţi?

Sufocat de perspectiva conturată, am îngăimat ceva, de genul:

-„nu ştiu cum să vă mulţumesc, dar eu aş vrea să mă ocup de cercetare, şi funcţia de decan, nu cred că-mi va îngădui.

Om al gândului puternic, mi-a replicat:

– Treaba cu decanatul, nu va fi azi mâine. Până atunci, te vei ocupa numai de  cercetare .  Îţi obţin funcţia de Şef de lucrări, cu preocuparea exclusivă, cercetarea. Iar ca decan,  îţi vei organiza activitatea, pe făgaşul cercetării, cum vei dori.

– Da, aveţi dreptate, şi vă mulţumesc, am îngăimat eu, văzând că nu am încotro. Poate cu trecerea timpului….!

Într-o zi, şeful de la cadre, mă felicită pentru avansarea mea, de către minister,  în funcţia  de şef de lucrări.

Despre perplexitatea, la aflarea veştii, cred că doar „tovarăşul şef de cadre”, ar putea spune ceva.  După convorbirea purtată cu mine, domnul academician rector, mi-a şi solicitat avansarea la şef de lucrări.

Am înţeles că pentru gândul meu nebunesc, de a ajunge în Bucureşti, trebuie să plec imediat.

Mulţumindu-i , plin de respect, am insistat, să fie de acord, să plec.

Demn, nu s-a opus, dar m-a prevenit:

-„în Capitală, concurenţa e acerbă, dar dacă insişti să-ţi faci rău singur, nu te pot ajuta!”

Cu umed sub pleoape, acum, regret că nu m-a luat în şuturi, să-mi deschidă ochii. Poate îmi disloca gândul neinspirat.

Postul fiind dedicat Sorinei, care a preluat ideea puterii gândului, aş mai adăuga două cazuri de astfel de situaţii, în care gândul acţionează ca o forţă, volens, nolens.

Efectul placebo, demonstrat medical, poate fi un argument ferm, de  puterea gândului. În ce constă?

Unui pacient, i se administrează, ca medicament, un material neutru, fără vreo substanţă activă specială. Preluând ideea , gândul acţionează, aidoma unui factor terapeutic, şi afecţiunea dispare. Să spunem, că i s-a dat cuiva cretă, având chipurile virtuţi vindecătoare. Efectul se va produce în curând.

Şi un alt exemplu, personal. În urma unui abuz de ouă prăjite, mi-am cam dat ficatul peste cap, simptomul „înţepături”, manifestându-se relativ frecvent.

Revenindu-mi,  pe baza unei îngrijiri atente, simptomul a dispărut.

Ei bine, era suficient, să-mi spun, că azi nu mi-am mai simţit ficatul, ca în clipa următoare, să-l resimt violent.

De altfel, în lumea medicală, există convingerea că aliatul numărul unu al cancerului, este teama de boală, prin intermediul gândului-convingere, că ar fi o afecţiune incurabilă

.Madi şi Onu

Reclame

2 comentarii

Din categoria Onu

GREUTATEA ZĂPEZII

Uşor, ca fulgul de nea ?

 Priviţi…, nu e chiar aşa !

Sau.., unde-s mulţi,  ponderea creşte;

Ca în  “Făt  Frumos poveste ?”

Madi şi Onu

15 comentarii

Din categoria Fotografie, Poezie

BLOCUL

Locatarii blocului din poveste au apărut, în mare, ca urmare a politicii lui Ceauşescu de creştere a gradului de urbanizare a României.

Când s-a hotărât creşterea numărului de orăşeni, toată plebea satelor şi mai ales a împrejurimilor oraşelor, fapt de care n-a scăpat nici Capitala, au fost făcuţi peste noapte orăşeni.

Dar cine erau aceştia ?

Oameni fără nici un căpătâi, fără pământ (puţinul avut, fiindu-le luat   prin colectivizare), fără nici o cultură şi educaţie a muncii; dacă ar fi avut-o ar fi rămas să lucreze la colectiv, pe zile muncă prestate.

Ce deosebire este, în afara grandomaniei de a deveni orăşean, între caracterul social al muncii la ţară şi cel al şantierului, fabricii sau al oricărei întreprinderi din oraş? Sau, măcar, adaptează-te noilor condiţii de civilizaţie. Îmi amintesc, în legătură cu acest aspect, că o aşa-zisă, să-i spun tehniciană, pripăşită nu ştiu cum prin proiectare, îmi spunea ofensată, că din moment ce –şi terminase studiile(sâc!) (adică, după scoala din comuna unde se născuse, absolvise un curs de pregătire agricolă, de trei ani, într-o şcoală  dintr-o localitate suburbană Capitalei), nu mai avea rost să locuiască la ţară; aşa că, prin diverse  relaţii tovărăşeşti, a ajuns în Bucureşti, ”mare proiectantă”.

”. Cât despre calitatea prestaţiei ei intelectuale, numai nervii exasperaţi ai celor nevoiţi să lucreze cu ea, prin forţa împrejurărilor, o puteau spune. Nu  aveai ce face, trebuia sa-o suporţi, cu tot tupeul şi meritele  ei de clasă conducătoare.

Au fost puţini cei cu brăţara de aur şi în consecinţă cu o comportare civilizată.

Asupra condiţiei noilor bucureşteni, poate fi revelator faptul că unii au descins la bloc, direct din  căruţa cu coviltir.

Căruţa cu coviltir era expresia nomazilor care cutreierau prin sate, fără alt căpătâi decât căruţa, marginea şanţului sau câmpul, direct sub cerul înstelat. Nu cred să fi avut un asemenea statut coviltirenii care s-au mutat în blocul nostru. Cert este, că atât ei cât şi mulţi alţii aciuaţi prin bloc au adus la sosire, o asemenea zestre de necivilizaţie încât au transformat viaţa la bloc, într-un gen de fermă, greu suportabilă, neavând ce face.

Despre coviltireni îmi amintesc, din copilărie, un moment destul de semnificativ: treceau prin sate, în căruţe vai de capul lor, şi aveau foarte multe păsări; găini  în special, ţinute în cuşti improvizate din şipci de lemn sau plasă de sârmă, ataşate la spatele căruţelor cu coviltir, pline la rândul lor, cu tot soiul de lucruri, şi cu suflete de toate vârstele şi genurile. Că erau în vizită unii la alţii, n-am aflat nicicând.

Totodată, în timp ce bărbaţii cutreierau prin sat după lucrări de spoitorie, femeile şi copiii mai mari ademeneau păsările de pe stradă, cu boabe de porumb, legate la capătul unei aţe mai rezistente; şi când acestea înghiţeau aţa, o dată cu bobul legat la capătul ei, coviltirencele le trăgeau încet, spre ele; apoi, cu  iscusinţa experienţei, le prindeau  şi le închideau  în cuştile amintite. Sătenii nu prea intrau în panică, cei afectaţi de vânătoarea de păsări descrisă, fiind oameni cu stare, şi pe care nu-i deranja dispariţia câtorva găini.

Oamenii cu stare aveau gospodăria de-a lungul şoselei, iar şoseaua, era calea de acces a coviltirenilor,  în peregrinările lor misterioase. Nu cred că păsările astfel obţinute erau vândute; mai degrabă, erau folosite pentru hrana necăjiţilor  respectivi.

Presupun că noii bucureşteni ceauşişti nu erau dintre cei văzuţi de mine în copilărie. Cert este că din amintirile unora dintre primii locatari, câteva dintre familiile venite la bloc, au sosit în căruţe cu coviltir; poate împrumutate de oameni de bine, din sat, poate vreo moştenire,  până atunci neglijată în fundul ogrăzii. Trist, este că pe lângă sărăcia lucie au adus cu ei avatarurile comportamentale suferite în cursul existenţei lor precare.

Iar  acestea, care la unii se menţin aproape intacte şi astăzi sunt în linii generale aproape subumane: nerespectarea semenilor, a liniştii în general, în special în orele de odihnă  care pentru ei erau inexistente ; noaptea, pe unii îi  cuprindea criza curăţeniei, cu aspiratorul sau cu maşina de spălat rufe.

Nu ştiu ce nevoie existenţială o constitui asemenea criză psiho-mentală, demnă de un studiu neuropsihiatric; ştiu însă că privind emisiunea Animal Planet, acolo, în lumea animalelor, unor impulsuri, fireşti , li se dă curs imediat, chiar din mers: urinează, se baligă, râgâie, evacuează cât mai zgomotos gazele, urlă, latră, nechează, scot răgete înfiorătoare. Să fie vreo deosebire între cele enumerate din viaţa animalelor şi infernul din unele apartamente? tropăituri de dans sau de mers negândit, urlete muzicale la maximum de decibeli, uşi şi ferestre trântite, bruscarea uşilor liftului şi a altor uşi de folosinţă comună (ghene, intrarea în bloc, spălătorie) ; vorbit tare până la strigăte, în apartamene şi în spaţiile commune (hol bloc, casa  scării) târârea şi trântirea de obiecte mari şi grele prin apartamente (spre sfâşierea nervilor celor obligaţi să le suporte), vâjâitul apei de la baie şi din bucătărie.

Apropo, povestea cineva la tv, că în Elveţia, după ora 22, pe tot timpul nopţii nu se mai folosesc băile, liber consimţit, din grijă pentru liniştea vecinilor. Am crezut că nu aud bine. Ce diferenţă între egoismul sălbatic al unora din blocul nostru  şi educaţia civică elveţiană! Cum să nu aibă o economie prosperă, când existenţa lor se desfăşoară în limitele bunului simţ şi al respectului de sine ?

Dar nu cred că se poate vorbi de civilizaţie în condiţiile euforiei de junglă, declanşată în  Capitală, în furia invaziei asmuţite de politica ceauşistă de urbanizare. Nu cred că ni se poate  pretinde asemenea standard de civilizaţie. Ar fi ca şi cum i-ai  cere băutului să ţină drumul drept.

Sunt convins, ca nu se poate prospera economic fără o educaţie impusă; permanent şi riguros urmărită, asupra  comportamentului  civilizat faţă de muncă, de semeni; şi de  sine însuşi, privind autocontrolul propriilor manifestări vizavi de respectul muncii şi civilităţii; spre a renunţa la superficialitatea: “fie ce-o  fi, banul să iasă”.

Ca şi la  ,,impulsurile primare haotice”, gen Animal Planet, generate de gândirea lui “mie să-mi fie bine”, şi să-mi fac treaba” , după impulsul comenzii de moment a nevoilor instinctuale spontane care ne caracterizează. Viaţa în ferma de la bloc, s-a ameliorat în timp, odată cu primenirea structurii acestuia, cu locatari de condiţie evoluată  care au pus piciorul în prag spre o comportare cât de cât, mai civilizată; adică, din cocioabă  la etaj.

Momentan s-au rărit chefurile cu chiuituri, strigături şi cutremurături de tavane în paşi de hore şi sârbe îndrăcit urbanizate. Persistă însă mentalităţile de conduită neglijentă faţă de colocatarii blocului.

PS:  Ce să mai spun, dacă “nişte artişti” cică, au făcut un film;  care după mine, promovează non civilitatea; e drept cu actori din altă lume, a delincvenţei. Parcă, “eu dacă vreau sa fluier, fluier”. Oare străinaşii care l-au premiat, ce-or fi vrut ? Asta să ne fie societatea ? De ce n-or fi făcut-o pentru ai lor, care fluieră ?

Madi şi Onu

3 comentarii

Din categoria Din lume ..., Râsu/Plânsu

Miting şi Petrecere !

Organizat, decent, civilizat, revendicativ, mitingul de protest de ieri, nu a ratat ocazia de a nu-şi întrerupe amuzamentul cotidian, fie şi într-o situaţie de protest, precum cea amintită. Aşa, am observat cu mândrie naţională, germenii distractivităţii la români …ca la votarea Preşedintelui !

Cel puţin două momente, au fost reprezentative: la melodia Pinguinul, din unduirile, parcă languroase ale unor demonstrante, în ritmul melodiei, am avut senzaţia că din peisaj lipseau câteva butoaie cu bere, mirosul fumuriu al grătarelor micilor PDL-işti şi îmbulzeala sârguincioasă, pentru achiziţionarea lor, a demonstranţilor, fericiţi, că truda nu le-a fost în zadar.

Apoi, paradeala pe care a primit-o PDL-istul Hoară, lucrul conştiincios şi bine făcut  prin aruncarea ouălor în capul acestuia, de mă miram de ce se temeau ca de musca ţeţe poliţiştii, ca şi de sârguinţa conştiincioasă şi omenoasă, cu care un demonstrant, îi turna conţinutul unei sticle de oranjadă; să-i intre bine în cap momentul adevărului ! Ce să mai spun despre fuga cu care a prins taxiul din mers !? După cum pertinent, a  remarcat Madi, avea sprint, PDL-istul ! Asta, mi-a amintit o scena pe un stadion, unde alergau două fete: una înaltă, cu pasul lung, şi alta micuţă, ale cărei picioruşe, parcă ţăcăneau pe loc, pista. Şi, mi l-am închipuit pe dl. Boc, stimulat de  sprintul lui Hoară, ţopăind, printre picioarele demonstranţilor, în disperarea de a a se ascunde. Şi mi-a fost tare milă de el ! L-aş fi rugat să mai rămână, să tragă ponoasele !

PS: Dacă cititorul, nu şi-a dat seama, precizez că era să mă prăpădesc de râsul celor  scrise !

HA, HA, HAAAA ! Ce-mi plac glumele mele !

23 comentarii

Din categoria Politică

Scrisoare deschisă, de blog !

  Madi şi Onu caută soluţii de blog: una, ar fi, Scrisoarea deschisă de blog, adresată unor personalităţi,  de impact socio-politic.

 Dar cum să arate personalitatea celui, căruia i se adresează ? După îndelungi dezbateri telepatice, au ajuns la următoarele trăsături …

1. Persoana, să fie prin sine, o individualitate politică distinctă: adică, să deţină o funcţie publică, în care să se fi dovedit fermă, intransigentă, dăruită cauzei politice pe care o serveşte;

2. Să aibă acces, în Olimpul Politic, direct la Zeus, fără intermedieri de natură structurală, ca mesajul, să nu suporte denaturări, în esenţa sa.

   Odată criteriile stabilite, i-am căutat corespondentul, în practică, cel puţin, pentru prima implementare pragmatică liberală.

Şi, l-am găsit, în personalitatea domnului Chiliman, Primarul Sectorului 1 Bucuresti, preşedintele Organizaţiei PNL Bucureşti. Funcţiile, îl recomandă a corespunde celorlalte atribute avute în dezideratul nostru. Cât priveşte fermitatea şi calitatea de a nu se lăsa impresionat de diverse demonstraţii de forţă, au fost argumentate, în cazul demolării pavajului trotuarului efectuat fără autorizaţia Primăriei locale,  pe Aleea Alexandru. Şi în sugestia, pe care în mod respectuos, i-o facem, este nevoie implicit de această fermitate şi tărie, de a nu se lăsa influienţat în aplicarea ideii.

 Dar, care este ideea ?  Simplă, viabilă şi realizabilă neîntârziat: anume, ajutorarea producătorilor agricoli individuali, riverani capitalei, cu obţinerea de tarabe de vânzare directă în piaţă a produselor lor. Astfel, vor fi protejaţi de situaţia neplăcută, de a-şi înstrăina marfa, încă înainte de a ajunge la piaţă. Apoi, să se încerce ajutorarea lor antreprenorială, prin organizarea unor asocieri de valorificare comercială a trudei lor, pe baza principiului liberal, prin noi înşine , sau organizatoric, prin  mijloace de transport adecvate, aprovizionării zilnice a pieţei cu produse proaspete, şi de calitate.

 Consecutiv, vor apare iniţiative private de valorificare a fondului agricol, prin solicitarea de credite europene nerambursabile, cum ar fi în cazul organizării de sere legumicole, de micro- ferme zootehnice, de activitate industrială agricolă locală.

Şi treptat către organizarea de mari ferme agricole vegetale şi animale. Astfel, agricultura, va intra în programul practic, de formare a iniţiativei privat economice, liberaliste. Iar antamarea astfel realizată, să continuie, în forme adecvate, pe scară naţională, urmărindu-se formarea spiritului de initiaţivă privată, implicit, aplicarea  acestuia nemijlocit în existenţa noastră socio-economică.

33 comentarii

Din categoria Politică

Iconostase Bucureştene

 Asociaţia ”Bucureştiul meu drag” , cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Bucureştilor, are bucuria de a vă dezvălui bogăţia spirituală a ortodoxiei româneşti prin 50 de fotografii cu iconostase din biserici ortodoxe bucureştene realizate de membrii asociaţiei.

 

Vă aşteptăm în staţia de metrou Dristor 1 la expoziţia foto “Iconostase din biserici ortodoxe bucureştene” deschisă în perioada 16 decembrie 2009 – 04 ianuarie 2010.

Sursa: Idealphoto

Scrie un comentariu

Din categoria Credinţă

Degeaba … ?!

“ Un concert ca şi România, cu disperare,
cu frustrare, dar şi cu iertare şi speranţă.”
 
 
 
 

6 comentarii

Din categoria Muzică