Cu toată părerea de rău pentru mama lui Victor Ponta, asta este!
Realitatea a dovedit că tinereţa infatuată, nu te face Preşedinte, chiar dacă te-a luat în braţe spre înălţarea în PSD, Adrian Năstase.
E singurul mare regret al acestor alegeri.
Ştiu ce mâhnită ar fi fost mama mea, de eşecul odraslei sale ambiţioase.
Deşi, o parte a educaţiei primite a fost să nu mai fiu excesiv de ambiţios, că îmi va putea dăuna.
Dincolo de această tristeţe, am avut şi revelaţia că din toată echipa demagogică a A3,
Dana Grecu e singura care caută explicaţii raţionale şi nu o dă cu bâta-n baltă, precum confraţii săi.
Chiar mă uitam cu plăcere, aseară la figura ei preocupată să înţeleagă misterul victoriei lui Iohannis, neconvinsă de efectul calomnierii lui chiar şi de către ea,
Faptul mi-a impus!
E o mostră rară de discernământ , mai ales în lumea calomniatorilor lui Iohannis.
Bravo, Dana, ai toată admiraţia mea!
Mă uitam cu milă şi dezgust, la toată camarila lui Voiculescu.
Milă, pentru că nu-ţi poate stârni decât compasiune, personajul care nu-şi realizează inferioritatea.
Dezgust, pentru reabilitarea ticăloşiei de haită mentalitar-comunistă.
Mărturisesc, după ultimul dumicat introdus pe gât de Radu Tudor, după „gogoaşa” că nu ar fi zăcăminte de gaze de şist , exploatabile rentabil, în România, începusem să mă resemnez.
Îl vedeam pe Ponta câştigător (în ciuda convingerilor mele că este un arivist lipsit de educaţie socio-politică, dat fiind că zeflemeaua nu este nici cunoaştere, nici pricepere).
Prin cunoaştere, nu înţeleg informaţiile culese din trasul cu urechea, şcolită la năravul securist ceauşist (aseară, RT relata nonşalant, că a aflat el din sursa”trasul cu urechea”, cum că dacă în staful său, Iohannis nu era somat să participe la o întâlnire cu contracandidatul, ar fi dat dovadă de laşitate, acesta nu a avut ce face şi, asta explică „de ce nu a fost pregătit”(sâc!, nu este isteţ băiatul?).
Nepregătire, cred că după Radu, ca în mintea elevului imbecil cu „tâgâdâm”.
Dar, este prea greu să apreciezi valoarea în haosul mentalităţii moral-comuniste. Asa că, le iau într-o ordine percepută de mine.
Aseară, după întâlnirea Iohannis-Ponta, aprecieri.
De un penibil pe care poate Caragiale, Baranga, Muşatescu sau Eugen Ionescu le-ar fi catalogat de tendenţioase.
De fapt, de la un Gâdea, Ursu, Badea, Adina Anghelescu, şi măscăriciul de serviciu de duzină , aşa zisul Felix Rache(nota bene, lingăul de serviciu şi-a luat numele de Felix) sau Ciuvică, ce puteai auzi decât în loc de Klauss, kraut, ori că participarea la o discuţie despre principii „preşedenţiale”, cum cu morgă de savant ceauşist, rostesc fecioarele de la Antena 3, a fost deplorabilă, fără să ştie vreo cifră, fără ca măcar să înţeleagă, întrebările ,vai de capul lor, puse de un moderator neutru, încercând o dezbatere obiectivă, şi mai ales relevantă asupra diferenţei dintre informaţia plagiată şi răspunsul einşeinian, lapidar, polivalent, pentru cine voia să-l accepte, dacă îl pricepea.
Spun dacă îl pricepea, pentru că şi pe timpul lui Einştein, fizicienii antenişti în gândire, contestau, vehement, dar sincer, teoria relativităţii. Era peste puterea lor de înţelegere, fără să fi fost aserviţi vreunui partid al demosului.
A fost nevoie de o altă celebritate, parcă Max Planck, să înţeleagă subtilitatea „legii lucrului bine făcut” al Universului, ca Einştein să răzbată prin pătura proletară insalubră a pseudo -fizicienilor plini de morga autoînchipuirii.
Parcă mi-i imaginez, oferind cifre despre pensia minimă din România, cifre copiate din ce le puseseră probabil la dispoziţie laboranţii lor de la catedrele pe care le ocupau incompetent.
Pentru că, în timp ce teoria relativităţii a umplut, prin minţile care au înţeles-o lacune ale cunoaşterii Universului înţelegerii umane, respectivii nu au deschis decât mici gropi mortuare, pentru „a se odihni în pace”.
În plan concret, apreciez că prestaţia lui Iohannis, fără fiţuici furnizate de un întreg guvern, l-a penibilizat pe Ponta, şi cred că multora le-a amintit episodul jalnic „al plagiatului”.
Şi mai cred că discernământul bunului simţ al românului, privind „necesitatea lucrului bine făcut, şi în România”, va prevala asupra grotelor cu miasme pestilenţiale de mentalitate comunistă.
Paradoxal mi se pare faptul că Preşedintele Traian Băsescu, a fost incriminat, de aceeaşi camarilă, de a se fi amestecat în treburile Executivului.
Iar lui Klauss Iohaniss, i se caută nod în papură , că nu a memorat penibil papagaliceşte, cifre care sunt exclusiv de atribuţia Guvernului.
N-am să ascund, că la aflarea trecerii moţiunii, am plâns.
De bucurie şi de ciudă !
De bucurie, pentrucă am simţit în PDL, un nou PCR, la fel de neruşinat, în împilarea bogăţiei spirituale a poporului român.
Sursa foto: Business24
Mai feroce decât Inchiziţia !
De ciudă, că după invazia de lăcuste a acestei secte, Ţara, Poporul, au sărăcit mai jalnic, decât după lăcomia sovietică, pretextând datoriile de război.
Mai sadic, decât ruşii pagubele de război, s-a invocat criza mondială, fără înţelegere pentru fiinţa Neamului, cu o cruzimevindicativă,fără precedent.
MOTTO: ” S-a adeverit în România, ca şi în alte ţări de altfel, că duşmanul şi rivalităţile politice personale erau mai puternice decât imperativele globale ale ţării, aflată într-o situaţie limită” – Dinu C. Giurescu
În lucrarea sa de eseuri, pregătită pentru Adevărul Holding, Ion Cristoiu, scrie, despre ce a precedat ziua de 23 august 1944. Documentat, nu după imaginaţia sa, în care o găină poate naşte pui.
Zice el, aşadar: ”Deschise după 1989, arhivele sunt categorice în stabilirea unui adevăr: în vara lui 1944, cu Stalin negociau toate forţele politice ale ţării. Negocia Mareşalul, încercând să mai îndulcească exigenţele ruseşti. Negocia Opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu.
Negociau Palatul şi generalii conspiratori. Negocia Gheorghe Tătărescu. Negocia în Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia, pe cont propriu, şi Mihai Antonescu. Fiecare negocia însă pentru el, gândindu-se nu la soarta ţării, ci la ajungerea la Putere. Mihai Antonescu se dă bine pe lângă Rege în speranţa că-i va lua locul lui Ion Antonescu.
Iuliu Maniu amână la nesfârşit scrisoarea de încredere cerută de Mareşal pentru a accepta condiţia renunţării la Basarabia şi Bucovina, socotind că, de iese rău, el va apărea în ochii românilor drept cel care n-a avut nicio legătură cu dezastrul. Gh. Duca încearcă, în numele camarilei, să-i convingă pe ruşi că Ion Antonescu nu-i un partener serios.
Regele se grăbeşte să încheie el Armistiţiul sau, mai bine zis, să accepte capitularea fără condiţii. Sfătuit de „băieţi”, cum li se ziceau derbedeilor din jurul lui, că, de nu se grăbeşte, Mareşalul va rămâne mult şi bine în fruntea ţării”.Referitor la documentul citat, acelaşi spune:
”Documentul pe care mă bazez când înfăţişez cititorilor şi Varianta Mareşalului asupra întâlnirii (până la apariţia lui, istoricii au avut la dispoziţie doar Varianta Regelui Mihai) transcrie pe scurt ce a zis Ion Antonescu pe parcursul a două ore cel puţin. Şi cum Mareşalul se referă la negocierile de Armistiţiu pe care le-a încercat el cu Aliaţii, mai întâi, şi cu sovieticii, mai apoi, simt nevoia să recitesc lucrările dedicate de istoricii noştri perioadei premergătoare lui 23 august 1944”.
Este, dacă bine înţeleg, vorba de egalitatea de şanse, pe care încearcă să o acorde autorul, pentru obiectivitatea la care doar se mimează (prea ades), în mentalitatea noastră serafică.
Şi…, ce mai…, eram dezamăgit, la gândul, că în scurt timp, un produs de import execrabil, precum “pseudosocialismul sovietic” ne-ar fi alterat atât de dureros şi trist, aproape metastazic, buna credinţă strămoşească.
O altă”găselniţă” de-a lui Ion Cristoiu care mi-a dat de gândit, ar fi argumentul întru consolidarea aserţiunii din motto, când scriitorul afirmă:”Aşa cum s-a dovedit ulterior, toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu. Ruşii angajaseră negocieri cu fiecare, lăsând fiecăruia impresia că-l preferă.
De preferat se preferau pe ei înşişi sau, ca să fim mai exacţi, pe singurii oameni de care erau siguri: comuniştii. Diferă acest moment de altele din istoria ţării ? Diferă de anii când boierii mergeau la Istanbul ca să intre ei în graţiile turcilor pentru a-l da jos pe Domnitor ? Diferă de anii lui Carol I, când politicienii români se duceau cu pâra la Viena şi Berlin ? Diferă de noiembrie 1938, când Carol al II-lea face sluj la Berlin pentru a avea mâinile libere în lichidarea lui Codreanu ?
Diferă de anii 1945-1947, când Iuliu Maniu cere condamnarea lui Gh. Tătărăscu în calitate de criminal de război, iar Gh. Tătărăscu, drept răspuns, intra în guvernul prosovietic al lui Petru Groza ? Diferă de 1952, când Dej merge la Stalin pentru a obţine dreptul de a-şi lichida adversarii numiţi Ana Pauker şi Vasile Luca? Diferă de anii 1970-1971, când foştii stalinişti devin instrumentele Moscovei în complotul împotriva lui Ceauşescu?
Diferă de anii postdecembrişti ? Merită de recitit constatarea lui Ion Cristoiu.
Vedem, cum Gabriel Oprea, are un predecesor justificat (sâc )moral- politiceşte…, pe Gh. Tătărăscu, şi poate în curând, M. Gioană, Miron Mitrea, şi cine ştie ce mai mocneşte în jarul USL-ist.
Apoi, pentru că mă întreb dezamăgit:săfi fost complot şi nu revoluţie ? Iar să-şi fi strecurat ruşii coada ?
Şiprivind duios, la paharul golit de Merlot-ul roşu, demidulce, preferatul nostalgiei mele bahice niculiţene, îngân oniric:
Madi şi Onu Blog 