Arhive pe etichete: carpe diem

JUSTIŢIE DIVINĂ

În loc de motto: “Consider că fericirea constă în felul în care ştim să trăim clipa”-Adeena

Dimineaţă, în timp ce-mi savurez licoarea matinală, aud zgâlţâituri puternice la uşa de la intrarea blocului.

Unii, bucureşteni, încă se mai află în stadiul primitiv al primului impuls.Se vede treaba, că educaţia/civilizaţia,  se prinde tare greu, de unii.

Sau poate inteligenţa nativă, că orice existenţă/lucru îşi are regula sa , care trebuie respectată.

Până să-i deschid femeiii isteroide , de mai-mai să ne smulgă uşa blocului,  a apărut de la etaj, un bărbat, şi i-a deschis. La întrebarea mea, „unde mergeţi?” tot bărbatul mi-a răspuns, că au venit la tatăl lor, care murise azi noapte.

Şi a dispărut pe scară, cu individa brutală, care dacă n-aş fi un feminist convins, aş califica-o în consecinţă.

Apucasem să-i spun un automat:„Dumnezeu să-l ierte!”

După numărul apartamentului, am dedus că este vorba de Tăsel, un cardiac, fumător convins.

Până aci, nimic deosebit, în afară de brutalitatea străinei de bloc, în raport cu uşa, şi cu mitocănia ei de a nu –mi răspunde la întrebare.

Mă gândesc la perpetuarea speciei, şi mă întreb ce brute vor rezulta din această creatură.

Să revin la bietul Tăsel, care a scăpat de restricţii, din care, primordială era  atenţionarea expresă a medicului,să nu fumeze.

Cu băutura, se mai stăpânea, câte o berică pe zi, după cum mai reuşea să scoată  mai mult forţat,câte un ban, de la mama sa. Am uitat să spun, că Tăsel era şomer.

Dar dramatismul situaţiei este altul.

 Tăsel îşi bătea mama, drăcuind-o cu invectivele:

” Când dracu mai crăpi odată, că n-o să te aştept toată viaţa pentru apartament!”.

Vă imaginaţi ironia sorţii?

 Mama supravieţuieşte fiului care o bătea, ca să-i rămână lui locuinţa.

Nu ştiu, câtă justiţie divină este în acest caz, dar mă gândesc cu milă, la lăcomia lui Tăsel.

Şi mi-o imaginez pe mama lui, chincită la căpătâiul lui, îngânând disperată:

”Tăsele mamă, îţi dau tot, dar te rog, întoarce-te!”

Mama, uită şi iartă totul, odraslei sale.

După spusele vecinei sale, care i-a luat de câteva ori apărarea, bâtrâna i-ar fi trecut apartamentul ,dar se temea să nu-l dea pe băutură.Acum, l-ar vrea oricum!

E plină de tristeţe viaţa, de aceea, cred, că principiul Carpe diem al Adeenei , din moto, trebuie să fie un imbold către înţelepciunea de a ne bucura de

 Nimicul, care este clipa!

Onu

9 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză

NOSTIMADE

Aseară, Sorina mi-a dat like pe postul scris dimineată. Într-o pornire de recunoştinţă, am tras o fugă pe blogul ei, Blogul Soarelui. Aşa, am presupus că ar fi ieşancă. M-am bucurat, şi eu, fiind moldvean, prin mama,  bârlădeancă.

N-am scris un cuvânt pe blog. M-am mulţumit  cu clipele de a-i fi admirat  fotografia din postul „Despre”.

Pictura şi fotografia, au darul, ca fără vorbe, să-ţi decripteze orizontul estetic- sufletesc  al subiectului prezentat.

E frumoasă Sorina. Are o expresie interiorizată, care te duce cu gândul la tainele Universului feminin. Trandafiraşul galben din păr, îţi zâmbeşte şăgalnic, ca o invitaţie la Carpe diem.

Noaptea, cu sufletul înseninat de  priveliştea fotografiei Sorinei, somnul mi-a fost lin, plimbat pe aripile copilăriei. Se făcea că eram în comuna Azaclău-Tulcea, (unde mi-am început clasa întâia), în ziua când ne- vizitat cineva. N-am aflat cine a fost, decât că era un „bandit”, care profitând de ospitalitatea părinţilor mei, i-a furat tatei, o căciulă  brumărie, cu insigna de ofiţer. Atât i-a trebuit tatei, când a observat dispariţia ei. A chemat doi vlăjgani din sat, şi i-a trimis la bac, pe unde, nenorocitul putea pleca la Galaţi. În scurt timp, s-au întors mândri. Gata, Domnu învăţător!Şi-i întind tatei, un soi de blană brumărie, ce mai rămăsese din biata căciulă. N-a vrut să ne-o dea, dar i-am tras-o noi.În viaţa lui, n-o să mai pună căciulă pe cap.

Tata, cu simţul umorului, nu le răspunde, se uită perplex la căciulă, şi o întreabă pe mama:

”ce zici, nu mai bine i-o lăsam „dobitocului”? Păcat de asemenea frumuseţe distrusă!”

La care  mama, o pacifistă în felul său, zâmbind reţinut,  îl mângâie pe fosta căciulă, şi-i zice blând:

” lasă…, mai bine cinsteşte-i pe băieţi, că ţi-au recuperat-o!”

Madi şi Onu

3 comentarii

Din categoria Diverse ...

Carpe Diem

Motto:   ”Carpe diem” – Horaţiu

Ne cunoaştem de mulţi ani, de la Partid , unde ne-am plăcut  empatic …

 La început l-am suspectat de cine ştie ce interese, dar… întrucât nu au existat solicitări speciale, am dedus, că este vorba de o stare de simpatie aparte, pe care unele persoane o pot nutri, fără un interes anume. Pur şi simplu, un soi de prietenie fără afecţiune. Sau poate faptul că îi place să povestească, neavând alt scop decât acela al nevoii de a-şi da importanţă, fără riscul întreruperii cu brutalitatea specifică egoismului ce-l caracterizează; ori, situaţia când noi toţi avem nevoie sa primim un ajutor moral, prin simpla răbdare de a ne fi fost ascultat păsul, scutiţi de gesturi de agitaţie nervoasă; sau, înclinarea mea de a nu întrerupe firul povestirii decât prin întrebări aparent preocupate  faţă de câte “verzi şi uscate”  mi se îndrugă; ori cine ştie ce taine ale corpului nostru emoţional.

Oricum, nu m-a preocupat motivul discuţiilor… dacă se păstrează minimul bun simţ social al comunicării civilizate. Recunosc, din ce aud, îmi plac sfaturile pe care le extrag singur sau mi le dă împotriva blazării faţă de propriile interese, capitol la care, o spun deschis, sunt penibil de deficitar. Observând cu subtilitate, că nu-mi place să mă zbat pentru cauze ce-mi par a fi pierdute din start, mi-o spune direct, ca vorbind pentru sine: ”da eu nu-i las,  fir-ar ei ai Dracului; mă bat până-n pânzele albe, până reuşesc!”. Demnă remarca, bună şi folositoare pentru oricare dintre noi, indiferent de sex, de vârstă şi de statut social. Desigur dacă este vorba de o cauză corectă, morală, care să nu impieteze asupra semenilor noştri. Şi, în general, eu fiind adeptul “educaţiei prin sine însuşi”, am reacţionat favorabil la această opinie.

Bineînţeles, din acel moment, nivelul atenţiei în a-l asculta, a crescut logaritmic… iar plăcerea aşteptării de noi învăţăminte de “psihologie aplicată”, la fel. Din motive stupide politic, nu ne-am mai întâlnit ca acasă. Locuind însă prin zonă, drumurile noastre se intersectează uneori; când, foarte interesant, fiorii emoţiei aflării noutăţilor, amplifică într-un fel aparte clipa începerii conversaţiei.

La fel s-a întâmplat şi deunăzi, când aşteptând în staţia de autobuz… i-am auzit vocea sonoră salutându-mă. Ca de obicei, mi-a spus cu ce se ocupă: nişte probleme de spaţiu locativ, privind vila ce i-a fost retrocedată cu mici complicaţii de vecinătate. În timp ce-mi povesteşte, se întrerupe şi începe să vorbească singur, eu nemaipricepând nimic. Caut să redresez situaţia, bănuind un scurt circuit senescent. Probabil a observat  încercarea: ochii mari, a nedumerire-şoc. Atunci, se opreşte şi-mi spune jenat …scuze, ca să nu uit ceva din ce am de făcut, repet în ordine, problemele în cauză !

Mă arăt plăcut impresionat şi-i spun că gestul său, face parte din trusa deprinderilor lucrului bine făcut, lăudând-ul pentru constatare. Foarte mândru de moment, ţine pentru o clipă să aducă un omagiu tatălui său, neamţ-sas, care l-a învătat modul organizat, nemţesc (remarc satisfacţia etniei prusace). Reţin, plăcut surprins,  mai ales modul interesant şi eficient de conduită în acţiune. Întâmplarea îmi aminteşte o mică,  dar foarte plină de învăţăminte istorioară asupra deprinderii lucrului bine făcut. O cunoştinţă, fost pacient al ilustrului chirurg Sedlacek, mi-a povestit amuzat, următoarele: înainte de a intra în salonul de operaţie celebrul medic avea în ziua respectivă obiceiul de a se închide în biroul său, unde bea cafea şi fuma.

 Obiceiul era ca un ritual săvârşit zilnic… apoi, operaţia se desfăşura cu o înaltă măiestrie şi viteză. Întrebat de pacientul său pentru, ce sunt aceste momente de reculegere, Eminentul Profesor i-a răspuns că, în timpul respectiv, repeta  în gând cu minuţiozitate filmul operaţiei pe care urma s-o efectueze. Astfel, când începea lucrul, totul se derula ca-n filmul vizionat în timpul acestei meditaţii. Am ascultat cu multă plăcere această povestioară plină de tâlc profesional, şi am realizat, încă o dată valoarea capacităţii de relaxare şi de energizare a meditaţiei asupra organismului căruia i se adresează. Cândva, un prieten-chirurg îmi povestea entuziasmat că actul chirurgical, pentru Doctorul Sedlacek, era o operă de măiestrie artistică, la care nu puteai aspira. Nu prea realizam atunci, starea lui de admiraţie, dar dupa istorioara de mai sus cand am şi aprofundat importanţa meditaţiei, totul mi-a devenit limpede.

Cât despre partenerul meu de povestiri, până îl voi reîntâlni o să mă gândesc mereu la spiritul lui de înţelepciune şi la filozofia pragmatică, pe care voi încerca să mi-o însuşesc, fiind plină de învăţăminte:să trăiesc în prezent, şi să mă bucur de orice clipă grea sau nesigură; să nu mă descurajez şi să nu fiu delăsător; doar astfel, succesiunea de clipe trăite din plin, va constitui ceea ce se numeşte Fericirea.

Încearcă, şi tu, cititorule, că viaţa e scurtă. Încearcă îndemnul lui Horaţiu… “Carpe diem”,  în sensul de  “a culege roadele, şi mai ales, bucuriile zilei de azi”. Sau şi mai recent sfatul maestrului Dinu Săraru… ”Să nu ratăm clipa !”.

? Ioan Ionescu

PS: În acest punct, îmi reamintesc, despre actul vizualizării creative, constatat la Madi, prietena mea şi iniţiatoarea blogului nostru. Astfel, tendinţa ei efectivă de concentrare, asupra a ceea ce are de făcut, devine un continuum fericit, al momentelor vieţii.

                   

28 comentarii

Din categoria Din lume ...