Arhive pe etichete: casatorie

Oara

Motto:  “Respectarea promisiunii făcute este criteriul  demnităţii” –  Madi

I-am promis Oanei Clara, cu ocazia botezării ei în Oara, istoria acestui nume. În cunoştinţa mea, desigur, el fiind de sorginte greacă, şi probabil cu un trecut apropiat. Eram un tânăr proiectant, cu tabieturi, împrumutate de la nişte unchi de-ai mamei, oameni cu vază; unul, Şeful Baroului Avocaţilor din Bârlad, fost militant anticomunist, motiv implacabil de puşcărie politică, urmată de domiciliu forţat, într-o localitate din împrejurimi; altul, tot avocat, tot deţinut politic pentru vederile sale promonarhiste. De la ambii, mi-au rămas amintiri interesante …

De la primul… monumentalitatea Marii Enciclopedii Franceze, a cărei valoare spirituală, nu eram pregătit să o înţeleg, decât peste ani; freamătul zilnic, al vieţii unei gazete, el fiind şi patronul unui ziar local, de la care i s-a tras probabil, întemniţarea; ca şi nobleţea sentimentului de prietenie, dincolo de meschinăria politicii (pe scurt, în localitatea de domiciliu forţat, a fost văzut întâmplător, plimbându-se, de către un demnitar comunist, fost coleg şi prieten de facultate). Nu cunosc amănuntele, dar după ce i-a povestit respectivului, istoria domiciliului actual, unchiul s-a trezit rechemat în Bârlad, la zdreanţa ce-i mai rămăsese din viaţă.

De la al doilea… am reţinut modul protocolar de viaţă; ca să-l vizitez, deşi era singur, trebuia să mă anunţ cu 1-2 zile înainte, să mă primească, “de casă mare”, cum se justifica el şăgalnic. De la ambii, tabietul respectului de sine, după serviciu, cu o cafea, aromizată cu un coniac. Aşa se face, că în timp ce-mi savuram cele două licori, mă simt fixat de o privire intensă, surâzătoare, parcă. Cu nonşalanţa tupeului tinereţii, m-am şi autoinvitat  la masa de unde eram  cercetat. O brunetă, surâzătoare, mi-a acceptat scuzele, şi privindu-mă cercetător, m-a întrebat, dacă aşa procedez mereu. I-am raspuns sincer, că doar în situaţiile irezistibile percepţiei mele de plăcut. Au urmat recomandările de rigoare, să nu mai fim stânjeniţi, de pudoarea care, chipurile, ne incomoda oarecum.

Necăjită de singurătate, Oara, după ce ne-am mai respectat cu câte un coniac şi o cafea, nu mi-a refuzat invitaţia de a-mi face o vizită, să continuăm, într-o notă de discreţie, momente plăcute, ale căror germeni, deja dăduseră semnalul apariţiei. Ne-am cunoscut, în toate ! Ea ştia deja, despre mine, că sunt Onu, inginer proiectant, solitar ca şi ea. Mezina familiei, din cele două fiice, nu avea chef de carte; dar nici nu-i simţea nevoia; tatăl ei, grec, era Şef  Secţie Minorităţi din CC al PCR, veste, la care m-am crispat usor. O ascultam amuzat, crezând că mă ia de prostuţ. Îmi ştia telefonul de la serviciu, pe-al ei de acasa, nu mi l-a dat, pe motivul funcţiei tatălui.

Într-o zi, prima surpriză… îmi propune să ne căsătorim, cu perspectiva devenirii mele, în funcţia de ambasador, în oricare tară mi-aş fi dorit. Concomitent, au început să apară nişte ciudăţenii: ba la uşă, găseam nişte scame, ba administratorul, care ştia cine sunt, îmi face o vizită, şi cu un aer obedient, mă roagă să-i fac rost de un medicament, aflat sigur la Farmacia CC. Îl refuz, obiectiv, neavând cum. Mi-o retează scurt, muncitoreşte: ”haideţi, că ştim că lucraţi la Comitetul Central; că ne-a spus tovarăşul colonel, care s-a interesat de dumneavoastra’…”. Perplex, o ţin pe-a mea, el pe-a lui, şi ne despărţim oarecum afectat. Îi povestesc totul Oarei, care izbucneşte, satisfăcut …acum mă crezi că poţi deveni ambasador, după căsătorie ?

Nu văd legătura, îi întorc vorba repede. Are ! Înseamnă, că Ministerul de Interne, a început verificarea ta, în vederea căsătoriei noastre. Ştii, că suntem prieteni de familie cu…, şi-mi spune, spre groaza mea, numele Şefului Internelor (nu-l scriu, dintr-o discreţie, ce mi-e specifică), despre care se ştia că este un dur încuiat. Mă gândesc să rup legătura, dar nu sunt în stare, când ajutorul îmi vine tot din partea Oarei. Îmi spune că a sunat-o doctorul X, s-o anunţe că medicamentul cerut de administatorul blocului, nu se găseşte în depozit. În glumă, iî răpund: adică-ai sunat tu !? Doar mi-ai spus ca n-ai dat telefonul nimănui, când m-ai refuzat ! A luat cum se zice plasă. Mi-am dat seama că m-a minţit, şi n-am mai avut încredere. Am spus la revedere: eu diplomaţiei, ea, căsătoriei; poate s-a măritat cu medicul căruia-i dăduse telefonul ! Eu am fost însă mulţumit, să fi ieşit de sub spectrul minciunii.

Peste câtva timp, am întâlnit-o întâmplător, pe stradă; aproape să n-o recunosc; slăbise, parcă se ofilise. Deseori, m-am întrebat, dacă am procedat înţelept. Din clipele de intimitate, păream a  fi compatibili, dar cine poate şti ? Începusem să-i cunosc familia: sora, cumnatul; urma să mă prezinte părinţilor. Presupun că ne-am fi înţeles. Prin bunica mamei, am câteva molecule de sânge grecesc.

PS: A fost odată, o fată grecoaică, pe nume Oara !
Dar s-a pierdut, dintr-o îndârjire, ca în latinescul, ”perseverare, diabolicum !”

Onu Ionescu

Reclame

30 comentarii

Din categoria Din lume ..., Politică, Univers feminin

Nunta II

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei …

Dârz, cumpătat,  harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit, şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoala; doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, dupa mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută;  chiar cu numele Ionescu

 

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica  pe unul din butoaiele imense, pline cu vin şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă , îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea  multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca sa mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite, bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului;  am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghiarele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, “cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea  firul argintiu al apei unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi in sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil, bucurii fără seamăn.

Rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric ! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror  licăr, îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a  urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei, le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum, cred că le pot numi dramatice !

Într-o noapte,  cineva i-a furat bunicului, porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ.  Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate că nu i-ar conveni nimănui, ca în apropierea Sărbătorilor de Crăciun, şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat  jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire, m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă, şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige mereu: ”Cine-o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”. Pe  pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ;  şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa,  s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu !

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când, mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, n-am mai întâlnit-o dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează …

Ioan Ionescu – 1 septembrie 2010

63 comentarii

Din categoria De acasă ...

Roxana

Madi şi Onu ,

Vă propun, şi vă invită,  la un alt fel de blog: literar, interactiv; să-l îmbogăţim, împreună !

Astfel, la finele fiecărui episod de povestire, vă vom întreba, ce continuare vedeţi ?! … iar coincidenţa părerilor, va fi un prilej de bucurie a reciprocităţii gândurilor/ideilor. Concret, la episodul Roxana, întrebările, ar fi … Cum se va încheia căsnicia ei: printr-o revenire; printr-o dramă; se va complace în aceasta condiţie ? Reflectă viaţa ei, pe a multor femei, care tolerează astfel de comportamente parazitare, masculine ? Cum ar trebui procedat ?

Am vorbit despre universul mirific al ”eternului feminin” …

Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a ”iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.

Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui …comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei.

S-a confirmat vorba că ”dragostea iartă” , şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie – a lui şi a ei – nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei. Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei.

Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copiii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că ”cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că ”sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într-ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma ”nepotrivire de caracter”.

L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte, emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni …mai ales din partea lui, eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.

Dar, viaţa, este atât de complexă ! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei …începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit – Roxanei şi fetiţei – o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos …împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare …a puşcăriei.

Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: ”renunţi la locuinţă sau faci puşcărie !”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia ! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale.

Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec …ce tâmpenie !

 Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: ”ori cu el, ori cu nimeni !”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani ?”. Şi decizia …  ”îl păstrez cu orice preţ !”

Rezultatul: Sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei …

19 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Viorica

Azi sunt Floriile, Ziua Frumoaselor cu nume de Flori, şi Ziua Soţiei mele,Viorica.  În prinosul care I se cuvine, postez articolul ce-i poartă numele, retrăire a momentelor fericite, care ne-au unit destinele … 

Lucram la un Institut de Proiectări. Traseul înapoierii de la serviciu, era cu tramvaiul, pe Calea Dudeşti, în toată întinderea ei. Îmi plăcea, aveam o adevărată slăbiciune, să stau agăţat de suporturile individuale din tavanul vagonului şi să trag cu coada ochiului, discret, cu nesaţ, la genunchii femeilor aşezate pe scaun. Nu bănuiam, că din acest obicei necontrolabil, mi se va trage căsătoria cu … Viorica. Uneori, ofeream singur locul unei doamne, sau domnişoare, ale căror coapse, sculptural rotunde, îmi promiteau un spectacol deosebit.

Aşa se face, că într-o zi, privirea mi s-a oprit pe un peisaj, pe care nu l-am crezut real. La marginea unei poale de rochii grena, prezenţa unor genunchi atingând parcă rotunjimile perfecte, la care aspira Brâncuşi în lucrările sale. Nu-mi venea să cred, dar nici să mă holbez, fără jenă.  Aşa  că, m-am uitat la ceas, să mă orientez pentru ziua următoare, să  nimeresc în acelaşi tramvai purtător de iluzii brâncuşiene. După câteva ratări, întâmplarea m-a îndrumat spre tramvaiul insistent purtat în gândurile mele. Şi, încă odată, dar la ultima,  n-am rezistat, să n-o urmez, şi să n-o salut cu un neîndemânatec ”Bună ziua, tovarăşa !” , spre a-mi exprima destul de stângaci, admiraţia.

Civilizată,  blândă, parcă înţelegându-mi infantilismul, a acceptat fără reacţie apropierea mea verbală. Întâmplător, eram vecini, la două blocuri distanţă, pe acelaşi traseu. Am încercat, în scara blocului, să mai prelungesc discuţia, care-mi părea de neînchipuit. S-a scuzat însă, cu aceeaşi delicateţe, că trebuie să plece la fetiţa ei care era îngrijită de bunici. Am hotărît să ne aşteptăm în fiecare zi, la ultima staţie de tramvai. În răstimpul petrecut până la locuinţa ei, am aflat că lucrează tot într-un institut de proiectări, că ambii suntem necăsătoriţi, prin divorţ, şi că avem câte o fetiţă, a mea, locuind cu mama ei, în Galaţi. Relaţia noastră a continuat, în acelaşi mod idilic … ne întâlneam când nu eram plecaţi în delegaţii, povesteam de-ale vieţii, lângă blocul ei, şi cu un sărut scurt, aproape neobservat, ne vedeam separat, de serile fiecăruia.

Pe traseul spre casă,  treceam pe lângă o grădină restaurant care se numea “La Scăricica”, iar într-o seară, am îndrăznit şi am invitat-o să cinăm împreună. A acceptat cu aceeaşi modestie elegantă. După câteva ore petrecute în local, am înţeles că am în faţă, o persoană cu totul deosebită, faţă de ce cunoşteam sau cunoscusem. De altfel, se manifesta o reciprocitate în gusturi şi păreri, pe care nu îndrăzneam s-o consider reală.

Eram efectiv într-o stare sufletească specială. În drum spre blocul ei, treceam pe lângă blocul în care locuiam eu. Nu mai ştiu cum, în dreptul acestuia am cuprins-o afectuos de umeri, şi am invitat-o să intrăm puţin la mine, să mai tăifăsuim. Fără să-mi refuze invitaţia, cu aceeaşi eleganţă firească, s-a lăsat condusă în apartamentul meu. De la etajul zece, unde locuiam, am privit pentru prima oară, panorama cartierului nostru, şi mi-a arătat fereastra apartamentului unde locuia cu fetiţa, împreună cu părinţii şi o bunică. Răstimpul petrecut, în evocări de viaţă, ne-a apropiat atât de mult, încât, aşezându-ne pe marginea patului, îmbrăţişarea spontană de simpatie, s-a transformat într-o descătuşare de dorinţe omeneşti acumulate discret, chiar din prima zi a întâlnirii noastre. Ne-am despărţit tărziu, în noapte, când am condus-o acasă, spre liniştea părinţilor şi a fetiţei, de câţiva anişori. Din acea seară,  am devenit, aproape o familie. De a doua zi, i-am cunoscut părinţii, fetiţa şi bunica. Uneori, într-o reciprocitate afectivă, nu rezistam  să nu fim  şi nopţile împreună. Într-una din aceste seri, îmi amintesc, cum bunica, m-a luat scurt, la rost:  ”ei, pe când căsătoria, că n-o s-o lungiţi aşa toată viaţa ?”.  Toate la timpul lor bunico … îi răspundeam noi amuzaţi. Iar noi, simţeam legătura  noastră sufletească atât de trainică, încât nu ne venea să întrerupem starea de vis,  în care  dăinuiam.

Ne simţeam minunat împreună … Noţiunea prietenie bărbat – femeie, căpătase un conţinut nou. Totul se desfăşura,  parcă pe altă lume. Spre nenorocul nostru însă, în noiembrie 1967, la aproape un an şi jumătate de la cunoaşterea noastră, Viorica se epuizase nervos din cauza stresului de la serviciu, manifestările erau din cele mai rele … anorexie şi insomnie totală. Fără hrana şi somnul necesare, se instalase o anemie ciudată, manifestată printr-o lipsă gravă de putere. Ea, pentru care efortul fizic nu era o problemă, nu reuşea nici să stea în şezut, în pat şi abia ajungea la toaletă,  sprijinindu-se de pereţi. Medicina era neputincioasă în stabilirea vreunui diagnostic şi, în consecinţă, a unui tratament adecvat. Ca o mostră de incapacitate profesională medicală, îmi amintesc de o presupusă isterie, cuvânt la care toţi medicii solicitaţi pentru consultare la domiciliu, întrucât epuizarea fizică era extremă , doar că nu şi-au făcut cruce, privind aberaţia scrisă de cel de la circumscripţia medicală de domiciliu.

Cu toate acestea, necugetarea tinereţii, şi-a spus cuvântul şi într-una din nopţile de insomnie, prin luna februarie 1968, Viorica, a rămas însărcinată. A fost poate un semnal de înţelepciune naturală a viului. Ca o încleştare a vieţii pentru susţinerea începutului de viaţă înfiripată în corpul suferind, resursele acestuia s-au mobilizat, şi încet, încet,  starea sănătăţii Vioricăi, şi-a revenit la normal. În iulie 1968,  ne-am căsătorit, iar la 28 septembrie … s-a născut Carmenuş.

În această istorisire, îşi mai au însă locul câteva episoade pilduitoare, de viaţă, în care nu sunt de neglijat, înţelepciunea şi  forţa de caracter , de care trebuie să dea dovadă  în reciprocitate, cei care vor să-şi unească destinele, pe calea vieţii. Voi relata, pentru început, pe cel care mi-a deschis ochii asupra Vioricăi,  a fi o personalitate deosebită. S-a petrecut în seara când am fost la  grădina restaurantului ”La Scăricica”. Eu, de fel, sunt o fire posesivă, manifestată prin crize accentuat – absurde de gelozie. La această susceptibilitate, pare normală evitarea creării pretextelor pentru declanşarea unor astfel de simptome. În plan fizic, este ceva similar precauţiei faţă de factorii alergeni. Eviţi factorii, sau alimentele pe care-i ştii declanşatori de reacţii alergice. Viorica, nu-mi cunoştea această sensibilitate – hibă. Nici nu-mi trecuse prin cap să-i vorbesc despre ea. Ei bine, în cele câteva ore cât am stat la restaurant, privirea ei, nu s-a desprins o clipă de masa noastră. Faptul, mi-a impus, ca o autentificare a garanţiei liniştii mele sufleteşti, în această direcţie. Şi aşa avea să fi fost,  într-o  convieţuire de peste 40 şi ceva de ani, până în prezent.

Este poate nesemnificativă,  relatarea mea, dar  în contextul hibelor caracterului meu, a fost nu doar definitorie, ci şi decisivă. Un alt element caracteristic de compatibilitate cu Viorica, a fost şi renunţarea ei la fumat. Eu n-am fumat niciodată; când ne-am cunoscut, ea fuma, dar aflând că nu sunt fumător, a renunţat şi ea la fumat. A început cu înjumătăţirea ţigării de seară, iar când o termina, mă anunţa prin aprinderea luminii din dormitor; era şi semnalul de noapte bună, gesturi copilăreşti, dar pline de … poezia prieteniei tandre …

8 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin