Arhive pe etichete: coleg

GÂND ÎNFRICOŞETOR

Nu ştiu, dacă-mi va ieşi postul. Mereu încep sub imperiul aceleiaşi incertitudini.

Mă încurajează însă, două vrăbiuţe, căţărate pe o ramură de liliac. Se uită curioase la mine, parcă ar spune: ”ce-o mai fi şi arătania asta?”. Acum câteva zile, pe tvr, un reportaj „educaţional”.

În anii terorii comuniste, nişte elevi, pentru delictul de a îşi fi exprimat antipatia faţă de conducătorii vremii, au ajuns în închisorile teroarei securiste.

 Ieri, am descoperit un articol remarcabil, scris de Mala, întitulat Micul Prinţ.

Scris în scop umanitar, în sprijinul unor copii excepţionali ai căror părinţi, spre drama lor şi a Naţiei, sunt tributari unor stări nevrotice, cu oscilaţii de la grija excesivă pentru copii, până la obsesii suicidare, uneori finalizate.

 Încerc  un gând filozofant, pornind de la o întâmplare din liceu.

 Plimbându-mă pe holurile liceului, cu un coleg, la un moment dat , îl văd săltându-se pe vârfuri, şi scuipând un tablou al unui „conducător îndrăgit al vremii”.

De ce-ai făcut asta? L-am întrebat uimit. Uite-aşa, de-aia, şi întorcându-se a repetat gestul de bravadă „anticomunistă”.Am terminat liceul, am terminat şi facultatea, fără să mă fi dumirit, cum a funcţionat mecanismul gândirii lui.

La o întâlnire după ani, s-a propus un moment de reculegere, pentru colegul respectiv, decedat în urma unei boli de plămâni contractate, în închisoare,  în anii studenţiei.

 În momentul de pioşenie al reculegerii, nu am reflectat. Acum însă, presupun, că o fi repetat „gestul de conştiinţă”, iar eu nu mai fusesem lângă el. Şi mă întreb, uşor debusolat:

”Oare eu de ce n-am  suferit de rigorile”scuipătorului de elită?”

Oi fi fost un tarat, de care posteritatea nu avea nevoie?.

 Pentru că, îmi place să găsesc explicaţii, revin la postul amintit. Oare cazurile menţionate, vor avea urmări nefaste asupra copiilor?

Sau, copiii victime comuniste, nu erau decât victoria teribilismului unor părinţi, poate cu aceleaşi manifestări maniacale?

„după război, mulţi eroi”, o spune indubitabil proverbul.

Dar eu…, eu, de ce nu sunt un erou anticomunist?!

De ce nu m-or fi ajutat părinţii?

Onu

4 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu

FIECARE CU OBRAZUL SĂU

Cu 9 grade pe calculator, şi fără căldură în casă, printre  dârdâieli, mi-am amintit un episod nostim, din Moscova.

Veneam de la biblioteca universitară Timiriazev.

Afară, un ger cumplit. Aerul aspirat, la intrarea în nări, se transforma în promoroacă.

Mai mult, spre cămin, traversam o vale, în care , gerul,  parcă se înrăia.

Eram alături de un coleg din Iaşi, tot asistent, venit într-un schimb de experienţă universitară, la Academia Timiriazev.

-Nu mai rezist…, şi aproape sufocat de aerul îngheţat, îi trag o înjurătură, de mai mare dragul, adăugând, că mă ia dracul de frig.

La care, colegul meu, înviorat, spune:

-”Da mă, şi ţie ţi-e frig?

– Cum…să nu, şi repet eu monologul anterior!

– Eu credeam că numai mie, mi se opreşte respiraţia, răsuflă el uşurat.

-Şi de ce nu spui nimic?

-Mă temeam să nu crezi, că-s „tolomac”, d-aia!

-Într-adevăr, mare fraier eşti, îi spun eu cu simpatie, şi lovindu-l pe umăr, strig:

”hai prinde-mă, mai e puţin de mers!”.

În cămin, la un pahar de Stolicinaia, am făcut mare haz, de orgoliul său.

Acum , când povestesc , îmi amintesc, de Mihai Gâdea, cum aşteaptă un mesaj, de la Traian Băsescu, care, probabil, ar răspunde, dar orgolios ca şi colegul meu ieşean, se teme  să nu fie luat de „tolomac”!

Madi şi Onu

9 comentarii

Din categoria Poveşti