Ieri…

Motto:”Dacă ataci replica unui prost rişti să te afli cu prostul în discuţie”-Nicolae Iorga.

Mi-am copiat imediat acest aforism,de pe facebook,  ca ghid în conduita mea în facebook.

Pentru că, în facebook, întâlneşti tot felul de persoane, care conform nu ştiu cărei stări patologice, simt nevoia să se exprime în modul lor biped, la care Bacteria în evoluţia ei, vede în toată lumea un focar de bacterii, în care îşi poate zvârcoli limba otrăvită.

Nu sunt un oponent al mediului bacterian, cât timp şi eu la rându-mi am fost bacterie în Oceanul Acvatic al Vieţii.

După cum nu sunt nici adeptul „Boţului din lut, căruia i s-a trântit în nas, suflarea divină”.

Iar ajuns aci, sunt adeptul teoriei darwiniste a evoluţiei bacteriei acvatice, ajunsă la stadiul de biped.

Pentru că biped nu înseamnă om.

Ar fi ca şi cum ai spune că o căruţă echivalează cu un Mercedes, sau cum unul care-şi face grăbit semnul crucii, de parcă s-ar teme să nu-l uite, ar fi de crezut un sfânt preocupat de cele Biblice. De fapt, ce vreau să spun?

Aaa  da, ceva în genul „de la bacterie, la omul politic”.

Departe de mine gândul că un microorganism, aşa cum l-a văzut Pasteur la microscop nu s-ar pricepe la politică, din moment ce s-a cuibărit în Parlament, sau că un Parlamentar ar avea pe durata mandatului, un modus vivendi bacterian, pe o lamelă expusă microscopului mult prea îngăduitor al electoratului, care l-a investit cu postura/însuşirea bacteriană.

Nu…, mă voi referi la un caz de evoluţie moral prietenească.

Concret, la iniţiativa lui Liviu Dragnea că unii miniştri USL, ar trebui să-şi cunoască atribuţiile profesionale, spre a ieşi din stadiul larvar (am dedus eu), astfel încât românul să fie informat la timp cu momentul evoluţiei politice reale.

Îl înţeleg pe Liviu Dragnea, prietenul „autodeclarat” al Premierului, dar întrucât eu aş putea înţelege şi altceva…, poate era mai inteligent şi mai ferit de perfidie, să dea concreteţe doleanţei sale.

Recte, miniştrii X, Y,Z, W etc nu sunt buni comunicatori, şi nu pot constitui interfaţa eficientă între USL şi electoratul său (din câte ştiu, miniştrii sunt culeşi din poporul parlamentar USL) pe care trebuie să-l slujească.

Şi asta, nu pentru că nu i-ar ajuta mintea, ci pur şi simplu, din cauza „neconştientizării” statutului lor, nu au realizat ceea ce a observat Liviu Dragnea de când a devenit Preşedinte interimar al PSD.

Prin această precizare, îşi va ajuta prietenul –Premier, fără a-l expune riscului atacului Opoziţiei, „de a fi ales, sau de a menţine în Guvern, persoane incapabile de comunicare”.

Nu-mi plac aceste parşivenii, crezându-mă prost.

Îmi cunosc limitele naturale.

Ori, de când am fost asistent universitar, la Galaţi şi Iaşi, ştiu, că dacă îţi înveţi bine lecţia, nu ai motive să rişti a răspunde unui student frământat de problemele pe care i le predai.

Frământat sau glumeţ, ca tot românul dornic să se dea cum nu este uneori, adică deştept.

Mă am în vedere pe mine, desigur.

Că aşa cred că se întâmplă şi cu unii miniştri.

Să-i spună lui Nea Cârcotă, care se crede mai în drept să şicaneze, decât să pună mâna să înveţe, ca să priceapă fără alte explicaţii.

Afurisită bacterie, unde m-a adus!

Dar sper să-l fi ajutat pe Liviu Dragnea, fără să-l fi întrebat ceva.

Onu

Publicitate

Bietul meu NAS. Comunicare

Voi fi scurt, pentru că obosiţi, poate, după atâta hrană de Sărbători,nu cred că aveţi nevoie de logoreea nimănui.

Aţi observat probabil, că sunt adeptul ingestiei de hrană vie,şi cu toată admiraţia faţă de blogurile culinare, am preferat să scriu câteva articole, pe tema digestiei şi a hranei vii.

Fără însă a mă limita la cele scrise, am încercat şi o aplicare practică a acestor sfaturi, urmărind efectele prin reacţiile corpului.

În realitate, corpul se exprimă prompt prin fiecare celulă a sa.

Ei bine, în cazul meu, câmpul de manifestare este nasul. De unde şi titlul.

De ce „bietul meu nas?”Pentru că sărmanul a decis să mă scape detoxine în două forme. Eruptive, dacă nu mă exprim greşit.

Erupţii interne, printr-o formă neplăcută de guturai.

Erupţii externe, printr-o formă de descuamare a sa.(un fel de a se coji de o substanţă asemănătoare unui nisip fin, de culoarea pielii, impregnată cu grăsimea specifică tenului gras). Ne mai fiind confruntat cu asemenea simptome, m-am speriat puţin.Reflectând, am ajuns la concluzia că totul se datorează toxinelor eliminate prin dezintoxicarea ca urmare a consumării de hrană vegetală crudă.

Cum am procedat? Extrem de simplu. Completându-mi hrana obişnuită, în general lactovegetariană,cu supe -vegetale, aproape crude.

Preparate extrem desimplu: prin infuzarea produsului congelat(spanac, mazăre verde cu morcov, amestec mexican), în apa care clocoteşte.

După introducerea alimentului, în apa clocotind,am acoperit vasul şi am stins focul.

Amestecul răcorit l-am mixat în cana blender.Condimentată cu pulbere de ghimbir, se obţine o supă-cremă delicioasă, uşor digerabilă.

Organismul se obişnuieşte cu „noul” în circa o lună, dacă nu şi mai puţin, după o dozare corespunzătoare, săptămânal.

Posibile erori.

La început, există tendinţa exagerării, a lăcomiei pentru porţii mari.Efectul poate fi o indigestie sau chiar renunţarea.

Se va începe cu o porţie care să nu depăşească senzaţia de saţietate.

Rezultatele despre care am vorbit, le-am obţinut în decurs de patru săptămâni, fără să fi fost riguros în respectarea programului.

Aş rămâne îndatorat moral, vizitatorilor mei, dacă vor încerca şi ne vor transmite rezultatele obţinute.

Onu

EMINENŢA CENUŞIE

Cu oarecare emotie, (şi nu cred că este rău, pentru că un demnitar, trebuie să-şi păstreze naturaleţea, iar cine nu este fără emoţii?), m-am îndreptat spre locul de întâlnire, cu „necunoscuta misterioasă”.

Nu era la ieşirea din staţia de metrou. De fapt, ajunsesem între două trenuri, şi lumea se scursese.

Uşor derutat, mă îndrept spre chioşcul de cărţi, preferat, la care mergeam zilnic. Situat în apropierea gurii de metrou, până să devin demnitar, îl vizitam aproape zilnic.

Luam cărţi, le frunzăream, şi le returnam peste câteva zile. La cărţi priveşte o doamnă. Nu o cunosc. Mă apropii, mă salut cu vânzătoarea, şi urmăresc necunoscuta, cu coada ochiului.

Mă observă, şi abil, privindu-mă în ochi, pune degetul pe o carte.

– Cred că este interesantă!

–EMCE? întreb eu, relativ absent, faţă de interesul ei pentru carte.

-PARDON? mă priveşte ea, uşor aferat.

-Am spus criptat, Eminenţa Cenuşie. Mă gândeam că aţi fi dumneavoastră.

-Aaa, domnule ministru. Ce plăcere! şi-mi întinde dezinvolt mâna.

Are clasă, tipa, îmi spun, în timp ce-i întind  mâna, la fel de degajat.

Cred că are masterul în PR, prea e sigură de sine. Hotărâm să bem o cafea, şi să discutăm, la un restaurant din vecinătate. Şoferul, a rămas într-o parcare învecinată.

  Comandăm, şi ca într-o doară, îi spun.

-Nu cred că ne cunoaştem, cum de v-a venit ideea să mă contactaţi?

– Dacă-mi îngăduiţi, să lăsăm pe mai târziu recomandările. De acord să-mi spuneţi tu? E mai uşoară comunicarea.

-Reciproc! Îi răspund eu cu un zâmbet larg, gândind: am intrat în horă, să joc, dar fără paşi greşiţi

.-Te aştept, cu bunătăţile promise, îi spun zîmbind larg.

–Ştii, sper să nu te dezamăgesc, dar eu încerc să experimentez „legea atracţiei”, şi m-am hotărât la un nivel mai înalt.

Poate reuşim să schimbăm ceva, în mentalitatea de conducere, la noi.

Şi, conform teoriei, am încercat să mă împlinesc de personalitatea ta, pentru o mai bună sincronizare.

Te-am urmărit discret, de câte ori ai vorbit cu vânzătoarea, ce cărţi ai cumpărat, cum te-ai manifestat.

Aflasem, că vei deveni ministru, şi m-am decis, să experimentăm împreună, această lege.

Eu cred că la noi, totul depinde de eficienţa actului de conducere.

Demnitarii noştri, nu ştiu să coordoneze eficient o activitate.

Odată parveniţi în funcţie, se împăunează ca şefi, de nu mai ajung problemele la ei şi rămân cu doar ce au aflat că ar fi misiunea lor.

Iar nonrezultatele devin subiect de media.

-Bine, dar ce propui?

-Ei uite vezi, asta e marea racilă a managementului deficient: graba.

De aceea îţi propun Festina lente, dar planificat, pe niveluri de responsabilitate, determinantă, pentru stabilitatea în funcţie. Apoi, comunicarea, cu colegii. Nu sunt subordonaţi, nu lucrează de frica şefului. Sunt la dispoziţia propriului sine, motorul demnităţii proprii. Iar aci, la comunicare, învăţaţi-vă cu toţii, şi tu, şi colegii, să ascultaţi interlocutorul.

Dacă nu reuşeşti să te concentrezi asupra celor ascultate, înţelegerea ta va fi discontinuă, vei fi rămas doar cu frânturi de dicuţie, ceea ce se răsfrânge asupra eficienţei acţiunii. Apoi, nu uita, să le reaminteşti, faptul de viaţă, că Repetitio est mater studiorum, moment care asigură perseverarea în orice act demnitar.

Apoi, nu uita, că finalitatea oricărei acţiuni, trebuie rcompensată, pentru meritele cuvenite.

– Ştii, Emce, îmi plac sugestiile tale. Sunt de bun augur. Dar crezi că le voi reuşi?

-Cu o condiţie: să faceţi o echipă, în care să vă completaţi unul pe ceilalţi. Să vă întregiţi, efectiv. Nu vă sfiiţi, să fiţi voi înşine, dar nu în fanfaronadă.

-Mi se pare, sau ai accente cam dure?

-Puţină fermitate, nu strică, nu crezi?

-Cum comunicăm, că nu aveai numărul afişat?

-Te sun eu, mai bine, când senzorii mei, îmi vor spune că trebuie.

A durat ceva, întrevederea. La ieşirea din local, ne-am despărţit.

 Şoferul meu, pare uşor bosumflat. Nu-mi plac mofturile lui, şi-l previn: „dacă ţi se pare greu, nu te oblig!”

-Mă scuzaţi, dar între timp, am primit telefon, că soţia mea a fost internată urgent, la spital!

-Unde, imediat, repede, acolo, să vedem cum e îngrijită!

-Am zburat, să trăiţi!

În ziua următoare, atmosfera la Minister, mi s-a părut  primitoare şi caldă.

Onu

ATÂTA PURITATE…., CĂ TREC LA CASTITATE!

În loc de motto:„Doamne, fereşte-mă de închipuiţi, că de mine, o fac singur!”-Onu

Domnul M din guvern, a fost schimbat cu domnişoara A(nonim). Dar nu chiar atât de A, întrucât Dana Grecu tot a aflat câte ceva, deşi domnul Ponta nu i-a spus nimic. Să sperăm că nici el, şi nici alţii de înălţimea lui, nu vor  mai greşi!

Dar trebuia totuşi, să-i spună Danei, să decidă şi ea.

Ce, Leana nu făcea la fel? Şi n-a procedat bine, strunindu-i pe Nicu şi Nicuşor (alegându-i şi consoarta)?

Că la nivelul său defectuos  de comunicare, Ceauşescu nu rezista până în 1989.

Mi-a plăcut mult, să constat, cum o doamnă, încearcă, lui Ponta, să-i vină de hac. Pe culpa de necomunicare, pentru o domnişoară.

Madi şi Onu

Sfânta comunicare

 

Biserica „Sfântul Nicolae”. Lângă biserică, o bancă. Pe bancă, doi bătrâni. E ora 17.10. Pe o bancă de vizavi, stau eu şi mă uit la turla bisericii.
– Ce căldură, dom’le, spune un bătrân. E numai şi numai de la chimicale. Bagă chimicale în pământ, ele se evaporă şi cad odată cu ploaia direct pe noi.
– Depinde, sunt cazuri când nu se evaporă, spune celălalt. Nu poţi să ştii niciodată. Şi mai e şi fumul de la maşini. Toţi au maşini. Nu mai e unul fără maşină.
– Să ştii c-aşa-i, nu se evaporă tot. Fumul e, fumul de la maşini. Dar să ştii că nu toţi au maşini. Numai ăia care fură…
– Da, da, da… care fură. Vezi, de aia comuniştii voiau ca un fel de ordine. Făceau într-un fel, adică: stai, măi, uşor, la rând, nu toţi odată, buluc. Păi dacă dăm toţi buluc, ce facem?
– Aşa-i, dar şi ăştia de acum au oameni deştepţi. S-au dus încolo, încoace, prin străinătate, s-au sucit, s-au învârtit…
– Da, asta-i clară, şi ăştia au oameni deştepţi, ce mai, şi comuniştii erau cam javre, nu?
– Păi, vezi, că nu prea poţi să ştii… Era câte unul mai al dracu’, cum era Trifan, îl mai ţii minte? Ăla de la planificare…
– Aoileu, da, ce jigodie, fura ciment cu frate-su, care era maistru. Şi mai avea un cumnat, şef de şantier…
– Erau alte salarii, ce mai. Dădeau ei salariile ? Le dădeau.
– Le dădeau, dom’le, ştatul era ştat. Asta a vrut Iliescu să facă… ştatul e ştat, nu se discută. A încercat el ca un fel de siguranţă, aşa, nu ca-n junglă, ca-n pădure.
– Da, era deştept, a văzut el că străinii se bagă peste noi şi a pus piciorul în prag, adică, bă, toate ca toate, dar de ştat nu vă atingeţi, e pâinea omului… Da’ şi el e cam javră, nu crezi?
– Asta-i bună, normal că este… El, cum să-ţi spun?! El îi ştia pe toţi, dinainte, ce mai…
– De aia cred că se băga mereu ăla, cum îi spune, cu cioc?
– Constantinescu …
– Aşa, Constantinescu… Îl tot înfunda cu una, cu alta, cică era profesor pe la facultate, treburi din astea. Dar era deştept, foc.
– Javră şi ăsta…
– A, bine, javră…
– Băga fel de fel de chichiţuri, că să vezi, că să nu vezi, că să crezi, că să nu crezi…
– Hm, nu vezi că acum cică Eminescu a fost aşa şi pe dincolo, că nu-i adevărat că făcea el şi dregea.
– Da, dom’le, aşa-i, cum ar veni gata cu bătrânii, nu se mai pune, noi suntem acum.
– Şi mulţi securişti, măi, prea mulţi, şi băieţi tineri nu alta…
– Păi, graniţele? Cine apară graniţa?
– A, da, normal, trebuie apărată. Acuma, ştii, şi băieţii ăştia îşi fac meseria, ăsta-i serviciul lor şi nu-i uşor, să ştii…
– Nu-i uşor, nu-i uşor, aici trebuie să ai pregătire, nu joacă. Astea-s treburi secrete.
– Da’ nici Eminescu nu era uşă de biserică, hai s-o zicem. Tu n-ai văzut cum făceau ăştia? Una-două, gata poezia, şi încasau teancu’…
– Toată nenorocirea eu cred că vine de la ăştia cu tarabe, cu chioşcuri, cu buticuri fel de fel… Fă, frate, un magazin mare, ca lumea, pentru toată lumea, şi gata, cu toate legile, nu aşa, care mai de care se dă mangroman. Un singur magazin, atât, şi să vezi cum nu se mai ceartă lumea.
– Cică unu’, Stanciu, are toată Brăila, auzi!
– Cum adică are toată Brăila? A cumpărat-o?
– Cică da, aşa zice lumea. Da’ poate-i capabil, nu? Băiat tânăr, nu?
– Ei, sunt, sunt mulţi băieţi tineri şi capabili. Nu-i vezi prin ziare!? Că premii, nu ştiu ce… Să facă! Şi noi am făcut la timpul nostru.
– Mulţi dintre ei sunt javre, să ştii.
– A, da, toţi, şi toată treaba pleacă de la televizor. Gata, măi, cu televizorul, întruna vă certaţi? Ne vede şi pe noi lumea. Şi ce zice?
– Şi ăştia-ş javre, care se uită… Nu vezi că toţi merg cu fotbalul, pe la stadion, fac ei aşa ca o discuţie, da’ lumea se uită, ce să facă?
– Da, se uită lumea, ce să facă? Poţi să stai în cur degeaba?
– Nu poţi, clar… Eu plec. Mă duc să mănânc.
– Păi şi eu plec.
– Vii mâine?
– Vin. De să nu vin?
– Pe jos?
– Pe jos. Stau în blocurile astea de aici.
– Bune blocuri. Durabile. De dinainte de Revoluţie.
– Bune, se făcea treabă, nu ca acum.
– Da’ se şi fura.
– Aoileu, da’ ce se fura, se fura ciment şi fier-beton cu camionul. Dacă dă un cutremur mai mare… toate blocurile astea la pământ.
– Praf se fac, dom’le… hai că mă duc!
– Mâine atunci.
– Mâine, mâine. Poimâine iau pensia.

– Pensia, da.

Articol semnat de Cristian Robu Corcan