P 31.4, Unică ştire

Pripit cum sunt, mă gândisem să dedic postul celor care m-au vizitat pe azi: zece din SUA, şi câte unul din Germania şi din Bucureşti. Dar mi-am revenit, pentru că toţi vizitatorii mei, sunt la fel de valoroşi pentru mine, aşa că aş fi comis o greşeală de neiertat. Poate greşesc şi prin această criză de sinceritate. Adevărul este însă, că mă grăbesc să vă destăinui sfatul de azi noapte al vrăbiuţei, cu care conversez rareori, în somn.

Destul de interesantă această conversaţie!

Vine şi mi se aşează pe nas. Precizez că eu dorm cu faţa în sus, de aceea niciodată nu sunt indispus la trezire.

De fapt, să intru în temă. Înainte însă, aş dori să lămuresc povestea cu vrăbiuţa. O lămurire pe care doar mi-o imaginez. Cred că este un soi de autosugestie.

Pentru că nu-mi apare decât atunci, când o rog să mă ajute.

Acum, nu sunt sigur de ajutor.

Cert este că mi-a dat un sfat la care nu m-am gândit.

După câteva ciripituri gălăgioase, cică să-mi învioreze creierul, să pricep mai bine, ce am de făcut, a început:

–Dragul meu Onu, sper să nu mă crezi chiar o vrăbiuţă.

(De obicei , eu nu întrerup interlocutorul. Mă bizui pe proverbul „că fiecare pasăre pe limba ei piere!”Tac, ascult şi înregistrez. Nici măcar nu mă gândesc la cele auzite, ca să nu pierd măcar vreo silabă).

–Îţi aminteşti când îţi povestea, în copilărie, mătuşica, bârlădeancă, din partea mamei? Ei bine, eu sunt Zâna din poveste.

Înclin afirmativ capul şi mă rup aproape brutal,din ascultare, la amintirea care începe să se deruleze prin transportarea mea în lumea basmelor „mătuşicăi” din partea mamei.

Care , excelent povestitor, îmi umplea serile copilăriei, de groaza făpturilor miraculoase care populau Universul tainic al acesteia. Brusc, simt o lovitură de cioc în vârful nasului, urmată de un ciripit încântat.

– Ce faci, nu mă asculţi? Lasă amintirile. Concentrează-te pe ce vei avea de transmis lui Mihai Gâdea.

Stăpânindu-mi o pornire de mânie, că mi-a spulberat farmecul clipei din copilărie, îi răspund abia stăpânit:

–„bine, spune odată, şi lasă observaţiile!Crezi că mă pot abţine să nu mă întorc în copilărie?”

–Bine, ai şi tu dreptate! Deci, ascultă!Şi scrie chiar în postul de mâine, Duminică, să aibă şi valoare evlavioasă.

Spune-i aşa:

–”Măi Mihăiţă, uite care-i problema. Lumea a început să înţeleagă următoarele:”rating, nerating, ţie îţi pasă de noi românii.

Şi, „Înţelepţii din Carpaţi”, prin mine, Onu, îţi transmit următorul sfat:

Ia aplică tu o stratagemă, să-ţi dai seama de fondul corect, neipocrit al lui Ponta.

Invită-l la tine, în studio, chipurile pentru propaganda pentru Prezidenţiale, şi ia-l chinezeşte, cum te pricepi tu, că am observat că încerci destule chinezării.

Iar atunci, să fii înconjurat de oamenii tăi cei ma patetici. Nu-i mai repet, îi ştii, că altfel, nu te-ar sluji cu supuşenie. Şi, după ce-l linguşeşti puţin, spune-i direct:–Stimate Domnule Prim ministru: asistăm revoltaţi, la ineficienţa unor slujbaşi de-ai Dumneavoastră. Cu îngăduinţa domniei voastre vă sugerăm următoarele:

1. Apelaţi la Serviciile noastre.

2. Facem muncă patriotică, pentru că ne pasă!Nu vrem bani sau alte avantaje, dar aplicaţi sugestiile echipei noastre.

3. Eventual, veţi dona Academiei Intact, cât veţi aprecia, (iar noi ne vom face cadre didactice acolo) din recuperările din „economia subterană”, care poate nici nu există, ci doar este o sperietoare pentru diversionişti.

4. Dacă nu vom avea roade, ne supunem oprobriului public, şi renunţăm la profesia asta.

Iar după reacţia Premierului, vă veţi fi dat seama, dacă Premierul este demn să devină Preşedinte sau dacă „în Ţara asta, trebuie schimbată şi mătura!”, cum a spus  doamna Maria Cociorvan, mediatizată cu  patos, de Dana Grecu.

–Zâna copilăriei mele, eu îi spun, dar dacă nu mă va lua în seamă, cum sigur nu-l va lua în seamă nici Premierul pe el?

Vrăbiuţa a dat ciufulită din coadă, şi îmbufnată, mi-a tăiat-o scurt:

–Atunci, susţineţi-l pe Klauss Iohannis, „străinul” să devină Preşedinte, poate va schimba şi mătura!

Cu gândul că poate vrăbiuţa mea este vreo zână, (că prea ştie multe, din copilăria mea) am încălecat pe calculator, şi v-am povestit cu al copilăriei nevinovat umor!”

Onu

Publicitate

Dana (NU Dana Grecu)

Frumoasă eşti, că nu se poate

Păşi, nepăsător, pe lângă tine

Iar zâmbetul surprins în fugă

Sau zămislit de inima-ţi la fel

Mă poartă blând, spre ale Cerului

Catapetesme. La început, nu am ştiut,

De mi se pare, sau eşti aievea!

Ale copilăriei dulci miresme

Au revenit ca-ntr-o poveste

Cu senine gânduri şi trăiri măiestre.

Şi, ca o glumă bună

Din săptămână-n săptămână,

Zărindu-te doar câte-o zi

Te-ai instalat definitiv

Cu statut de “fată bună”

Aşa să fie? Aşa este?

Într-un final…, tu ce crezi?

De  astfel, îţi vorbesc!

Să fie din motivul

Că încep să te iubesc?

Madi şi Onu

D-ale părinţilor: Cristina şi Mihaela

Miha, cum îi spuneam noi, este colegă de clasă cu Cristina şi vecina de scară, de bloc …

 O fetiţă grăsunică şi cam mototoală, prin lentoarea mişcărilor. Cristina, nu suportă moliciunea mişcărilor ei şi în joacă o împinge repezit. Miha, cade şi-şi sparge arcada. Soţia, mă cheamă şi când văd faţa plină de sânge a fetiţei, n-am timp de observaţii; cu un tampon de vată, apăsat pe rană, îi opresc sângerarea, în timp ce soţia, îi şterge sângele de pe faţă.

Îmi amintesc de povestea cu croşeta, şi îmi spun ca este momentul s-o atenţionez pe Cristinel, asupra acestei impulsivităţi. Greşesc însă şi o cert destul de tare. Ea îmi  arată cum s-a întâmplat şi izbucneşte în plâns. Mă impresionează, o mângâi şi îi spun să fie atentă, că nu toţi  sunt ca ea. S-a liniştit, dar îmi pare foarte rău; am procedat la fel de impulsiv ca şi ea, de la care pretindeam echilibru.

Prin această vioiciune, Cristinel este centrul, sufletul întâlnirilor cu colegii la care  participă. Este invitată peste tot, îşi aduce colegii la noi acasă. Sunt nelipsite Andreea Berecleanu şi Dana Spătaru, fata solistului de muzică usoară; Dana este un copil crescut mai mult cu cheia de gât, de către o mătuşă, dar un copil deosebit. Părinţii, el, solist de muzică uşoară, ea,  mama, balerină în corpul de balet al Teatrului de revistă din Constanţa,  sunt permanent plecaţi.

Într-o zi,  la o serbare de început de an şcolar, am vorbit cu nişte părinţi, care ne-au declarat, că voiau neapărat să ne cunoască, din curiozitate, pentru Cristina; să ştie din ce părinţi se trage şi,  cine o educă în felul în care se comportă. Nu ne-au crezut, că nu avem un aport special, în creşterea ei,  că este însăşi natura ei, în manifestările pe care le cunoşteau.

Ioan Ionescu

D-ale Părinţilor: Cristinel şi croşeta

Totul se petrecuse fulgerător, într-o clipă de impulsivitate … 

Impulsivitatea cred că este specifică omului. Am observat că ea se manifestă din copilărie şi corespunde în general, firilor energice, fără să exprime o înclinare către brutalitate sau răutate.

Am observat asta, la copii şi mai ales la Cristinel, mezina noastră, o întruchipare a vioiciunii şi a entuziasmului. Îmi sunt argumente, mie, că nu doresc să conving pe nimeni, de aceste afirmaţii. Istorisirea care urmează, precum şi reacţii ale părinţilor colegilor ei de şcoală primară, îmi întăresc convingeri, pe baza unor observaţii de o viaţă. Seara, Cristina şi Carmen, se joacă linistit, pe canapea.

Dintr-o toană, încep să-şi dispute o croşetă pentru remaiat. Cristinel refuză să i-o dea lui Carmen, care insistă destul de energic. Brusc, Cristina o aruncă, şi nimereşte  fără intenţie pleoapa lui Carmen.

Soţia, mă strigă speriată. Când văd scena, mă îngrozesc: croşeta, atârnă de pleoapa de jos, în care s-a înfipt, şi din locul respectiv, se scurge o picătură de lichid; mă gândesc la ce-i mai rău, că i-a spart ochiul. Susţin croşeta, în timp ce soţia o ajută pe Carmen să coboare din pat.

Apoi, cu vârful unui ac, eliberez cârligul croşetei de căpăcelul care o închide, şi răsucind-o cu grijă, ca să nu rănesc mai mult pleoapa, o scot din locul unde se înfipsese. Am răsuflat cu toţii, uşuraţi; globul ochiului, nu era atins; lichidul văzut, era lacrimal, croşeta înfigându-se în apropierea glandei lacrimale. N-am avut puterea s-o cert pe Cristinel.

Ioan Ionescu

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

D-ale Părinţilor: Carmen şi bluziţa

Staţiunea Mamaia, după prânz …

 Stomacul plin, cere pauza de digestie. Preferăm insă aerul iodat, din vecinătatea plajei; aşa că, o plimbare la micul magazin, este binevenită. Clienţi puţini, iar vânzătoarea, relaxată, este foarte amabilă; ne arată o bluziţă uşoară măsură mică. I se potriveşte perfect, lui Carmen. Îi place şi ei. Ochişorii, îi strălucesc de bucuria de a o primi …

Îmi pare scumpă. O clipă de câinoşenie, provocată de zgârcenie şi ieşim din magazin, fără să cumpăr bluziţa. Carmen, izbucneşte într-un plâns spasmodic, dureros, dar câinoşenia, mă îndârjeşte. O cert, tace, dar ochişorii îi sunt înfiorător de trişti. Mă gândesc să mă întorc la magazin, dar prostia omenească, mă împiedică. 

Ani de zile, n-am uitat episodul. Oare de ce părinţii sunt atât de meschini, uneori, în faţa bucuriei clipei pe care o pot oferi copiilor ? După mulţi ani, mi-am luat inima-n dinţi şi într-o zi, i-am povestit reproşul care mă roade. Amuzată, mângâindu-mi duios  obrajii, îmi spune: Habar n-am; nu-mi amintesc ! Şi, ca să mă consoleze: poate era Gabi ?

Mă bucur că nu i-au rămas urme în sufleţel, dar nu-s sigur, că n-o face din tandreţe filială. Şi, în continuare, bulversat de amintire, mă întreb: oare de ce ne refuzăm sensibilitatea clipei, adresată celor dragi; fie şi printr-o vorbă frumoasă, un zâmbet neaşteptat, poate ?

Ioan Ionescu

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

Imagini de călătorie …

În călătoria aceasta cred că am să mă plictisesc de moarte …

Abia a început să se lumineze, dar, mai târziu, cred c-am să mor de cald. Şi trenul hodorogeşte şi bodogăneşte… Să încerc să mă uit pe fereastră… Cerul e roşu ca după pârjol. Şi iarba pare roşiatică. În depărtare se văd câteva case albe, cu geamuri mici şi o bisericuţă care se arată după un deal. Mai departe nu se văd decât dealuri cu vii şi livezi. Trenul trece în goană pe lângă câteva sate, în gările cărora nu se opreşte.

Trece în goană, pufăind şi şuierând …

 Dar, acum imaginea s-a schimbat. În zare se arată munţii cu piscurile lor cărunte. Dealurile au rămas mult în urmă. Am să văd păduri, poieni, am să văd mai de aproape piscurile înzăpezite ale bătrânilor Carpaţi. Se apropie un tunel… întuneric… Parcă e noapte. Oare cât de lung e tunelul ? Nu e prea lung. Trenul a ieşit din nou la lumină; acum mă orbeşte. Mai departe se zăresc din nou munţii. Ce frumoşi sunt … În depărtare se văd case mici şi blocuri. Trenul se opreşte într-o gară. Ce gară o fi ? Nu e agăţată nicio tăbliţă pe care să scrie numele gării. Ba da: uite o tabliţă albastră de metal, pe care e scris ceva cu litere mari, albe. Tăbiţa e agăţată deasupra unor butoane pe care scrie… Fumatul interzis ! Sunt dezamagită… Care o fi numele gării ? Nu mai e timp de căutat. Trenul porneşte mai departe şuierând. E o căldură – pe semne ca la topire. Nu mai pot să stau lângă geam. Îmi rezem capul de sacoşa atârnată în cui şi … adorm.

Abia la asfinţit, când totul era roşu ca atunci cand am plecat din Tulcea, bunica mă trezi. Ajunsesem la Braşov. Cum ? Am dormit atât de mult ? Călătoria s-a sfarşit ? Din păcate, da … N-am să pot urmări forfota oamenilor din gări, n-am să mai văd unul după altul oraşele, la fereastra compartimentului rămas gol.

Călătoria s-a sfârşit …

Păpuşa mea …

Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am găsit-o …

Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moş Crăciun cu surâsul mamei. Poate că mi-a crescut în braţe, aşa cum cei mai frumoşi muguri cresc din copacii tineri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, într-un colţ de copilărie. Şi tocmai de aceea, poate că am iubit-o. Pentru că venea dintr-o lume necunoscută. Şi tot ceea ce este nelămurit te atrage, te învăluie în iubire. Lumea ei era lumea celor care, în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau braţele cu cuibăriri calde. În fiecare rochiţă cusută stângaci, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frântură din copilăria mea. I-am pus ghetuţele întâilor mele drumuri, i-am pus căciuliţa întâilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întâia mea copilărie… Şi i-am cerut în schimb singurul ei surâs pe care-l avea pus pe buze de cineva necunoscut din lumea necunoscută de unde venea şi ea. Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am gasit-o, poate putin obosită de aşteptare. Era aceeaşi… Chiar dacă avea capul spart şi mâinile rupte… Căci păpuşa mea nu era în porţelanul acela cu ochi albaştri şi zâmbetul încremenit, ci în pieptul meu, prietena gândurilor şi a drumurilor mele. Şi pentru prima oară am simtit că-n cartea de gramatică lipseşte din rândul fiinţelor, una singură

… Păpuşa mea !

Copilărie

Aş vrea să fiu mereu copil
Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală.

S-alerg desculţă pe afară
În iarba umedă covor,
Să văd bondarul gras cum zboară
Legat de coada unui nor.

Să simt

.

.

.

 

parfumul florilor de tei
Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte.

Să fac din preşuri colorate
Căsuţă fratelui cel mic,
Să râd cât pot, pe săturate
Şi să nu-mi pese de nimic.

Să sar cât vreau peste băltoace
Şi zmeul să îl trag de sfori,
Pisica s-o aud cum toarce
Cunună să îmi fac din flori.

Şi să mă joc de-a mama şi de-a tata

Sub geamul casei părinteşti
Şi să nu simt o clipă gata
Închisă cartea cu poveşti.

Să sar şotronul pe trotuar
Şi să mă cred o zână,
Să văd furnici în furnicar
Şi să le iau în mână.

Să prind fluturii de-aripă
Şi să-i agăt în insectar
Şi doar atât, pentru o clipă,
Să mă visez copilă iar.

Să plec vacanţele la ţară
Şi să mă sui de vreau, în dud
Şi-n gârla caldă, peste vară,
Cu ochii-nchişi, să mă cufund.

Să văd bunica împletind
Pentru nepoate şaluri,
S-aud copiii chiuind
Cu piatra-n apă să fac valuri.

Să stau pe prispă cu bunicu’
Şi cu mustaţa să m-alinte
Şi-n mâini să-l văd ţinâd ibricu
Să-mi toarne laptele fierbinte.

Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus la stele
Şi să miroasă pe pământ
A flori de micşunele

Să suflu florile de păpădie
Şi să pocnesc în mâini zorele
Şi struguri copţi şi mari din vie
Să-i strâng în coşuri de nuiele.

Să plâng o biată vrăbiuţă
Căzută prizonieră-n casă,
Să-nham dulăi la săniuţă
Şi să nu simt iarna geroasă.

Să nu mă fac vreodată mare
Şi să mă văd fetiţă în oglindă,
Să simt copilăria ca o floare
Şi împăcarea-ncet să mă cuprindă.

Copilărie – Lidia Batali