Arhive pe etichete: copilarie

P 31.4, Unică ştire

Pripit cum sunt, mă gândisem să dedic postul celor care m-au vizitat pe azi: zece din SUA, şi câte unul din Germania şi din Bucureşti. Dar mi-am revenit, pentru că toţi vizitatorii mei, sunt la fel de valoroşi pentru mine, aşa că aş fi comis o greşeală de neiertat. Poate greşesc şi prin această criză de sinceritate. Adevărul este însă, că mă grăbesc să vă destăinui sfatul de azi noapte al vrăbiuţei, cu care conversez rareori, în somn.

Destul de interesantă această conversaţie!

Vine şi mi se aşează pe nas. Precizez că eu dorm cu faţa în sus, de aceea niciodată nu sunt indispus la trezire.

De fapt, să intru în temă. Înainte însă, aş dori să lămuresc povestea cu vrăbiuţa. O lămurire pe care doar mi-o imaginez. Cred că este un soi de autosugestie.

Pentru că nu-mi apare decât atunci, când o rog să mă ajute.

Acum, nu sunt sigur de ajutor.

Cert este că mi-a dat un sfat la care nu m-am gândit.

După câteva ciripituri gălăgioase, cică să-mi învioreze creierul, să pricep mai bine, ce am de făcut, a început:

–Dragul meu Onu, sper să nu mă crezi chiar o vrăbiuţă.

(De obicei , eu nu întrerup interlocutorul. Mă bizui pe proverbul „că fiecare pasăre pe limba ei piere!”Tac, ascult şi înregistrez. Nici măcar nu mă gândesc la cele auzite, ca să nu pierd măcar vreo silabă).

–Îţi aminteşti când îţi povestea, în copilărie, mătuşica, bârlădeancă, din partea mamei? Ei bine, eu sunt Zâna din poveste.

Înclin afirmativ capul şi mă rup aproape brutal,din ascultare, la amintirea care începe să se deruleze prin transportarea mea în lumea basmelor „mătuşicăi” din partea mamei.

Care , excelent povestitor, îmi umplea serile copilăriei, de groaza făpturilor miraculoase care populau Universul tainic al acesteia. Brusc, simt o lovitură de cioc în vârful nasului, urmată de un ciripit încântat.

– Ce faci, nu mă asculţi? Lasă amintirile. Concentrează-te pe ce vei avea de transmis lui Mihai Gâdea.

Stăpânindu-mi o pornire de mânie, că mi-a spulberat farmecul clipei din copilărie, îi răspund abia stăpânit:

–„bine, spune odată, şi lasă observaţiile!Crezi că mă pot abţine să nu mă întorc în copilărie?”

–Bine, ai şi tu dreptate! Deci, ascultă!Şi scrie chiar în postul de mâine, Duminică, să aibă şi valoare evlavioasă.

Spune-i aşa:

–”Măi Mihăiţă, uite care-i problema. Lumea a început să înţeleagă următoarele:”rating, nerating, ţie îţi pasă de noi românii.

Şi, „Înţelepţii din Carpaţi”, prin mine, Onu, îţi transmit următorul sfat:

Ia aplică tu o stratagemă, să-ţi dai seama de fondul corect, neipocrit al lui Ponta.

Invită-l la tine, în studio, chipurile pentru propaganda pentru Prezidenţiale, şi ia-l chinezeşte, cum te pricepi tu, că am observat că încerci destule chinezării.

Iar atunci, să fii înconjurat de oamenii tăi cei ma patetici. Nu-i mai repet, îi ştii, că altfel, nu te-ar sluji cu supuşenie. Şi, după ce-l linguşeşti puţin, spune-i direct:–Stimate Domnule Prim ministru: asistăm revoltaţi, la ineficienţa unor slujbaşi de-ai Dumneavoastră. Cu îngăduinţa domniei voastre vă sugerăm următoarele:

1. Apelaţi la Serviciile noastre.

2. Facem muncă patriotică, pentru că ne pasă!Nu vrem bani sau alte avantaje, dar aplicaţi sugestiile echipei noastre.

3. Eventual, veţi dona Academiei Intact, cât veţi aprecia, (iar noi ne vom face cadre didactice acolo) din recuperările din „economia subterană”, care poate nici nu există, ci doar este o sperietoare pentru diversionişti.

4. Dacă nu vom avea roade, ne supunem oprobriului public, şi renunţăm la profesia asta.

Iar după reacţia Premierului, vă veţi fi dat seama, dacă Premierul este demn să devină Preşedinte sau dacă „în Ţara asta, trebuie schimbată şi mătura!”, cum a spus  doamna Maria Cociorvan, mediatizată cu  patos, de Dana Grecu.

–Zâna copilăriei mele, eu îi spun, dar dacă nu mă va lua în seamă, cum sigur nu-l va lua în seamă nici Premierul pe el?

Vrăbiuţa a dat ciufulită din coadă, şi îmbufnată, mi-a tăiat-o scurt:

–Atunci, susţineţi-l pe Klauss Iohannis, „străinul” să devină Preşedinte, poate va schimba şi mătura!

Cu gândul că poate vrăbiuţa mea este vreo zână, (că prea ştie multe, din copilăria mea) am încălecat pe calculator, şi v-am povestit cu al copilăriei nevinovat umor!”

Onu

8 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu

Dana (NU Dana Grecu)

Frumoasă eşti, că nu se poate

Păşi, nepăsător, pe lângă tine

Iar zâmbetul surprins în fugă

Sau zămislit de inima-ţi la fel

Mă poartă blând, spre ale Cerului

Catapetesme. La început, nu am ştiut,

De mi se pare, sau eşti aievea!

Ale copilăriei dulci miresme

Au revenit ca-ntr-o poveste

Cu senine gânduri şi trăiri măiestre.

Şi, ca o glumă bună

Din săptămână-n săptămână,

Zărindu-te doar câte-o zi

Te-ai instalat definitiv

Cu statut de “fată bună”

Aşa să fie? Aşa este?

Într-un final…, tu ce crezi?

De  astfel, îţi vorbesc!

Să fie din motivul

Că încep să te iubesc?

Madi şi Onu

2 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie, Univers feminin

D-ale părinţilor: Cristina şi Mihaela

Miha, cum îi spuneam noi, este colegă de clasă cu Cristina şi vecina de scară, de bloc …

 O fetiţă grăsunică şi cam mototoală, prin lentoarea mişcărilor. Cristina, nu suportă moliciunea mişcărilor ei şi în joacă o împinge repezit. Miha, cade şi-şi sparge arcada. Soţia, mă cheamă şi când văd faţa plină de sânge a fetiţei, n-am timp de observaţii; cu un tampon de vată, apăsat pe rană, îi opresc sângerarea, în timp ce soţia, îi şterge sângele de pe faţă.

Îmi amintesc de povestea cu croşeta, şi îmi spun ca este momentul s-o atenţionez pe Cristinel, asupra acestei impulsivităţi. Greşesc însă şi o cert destul de tare. Ea îmi  arată cum s-a întâmplat şi izbucneşte în plâns. Mă impresionează, o mângâi şi îi spun să fie atentă, că nu toţi  sunt ca ea. S-a liniştit, dar îmi pare foarte rău; am procedat la fel de impulsiv ca şi ea, de la care pretindeam echilibru.

Prin această vioiciune, Cristinel este centrul, sufletul întâlnirilor cu colegii la care  participă. Este invitată peste tot, îşi aduce colegii la noi acasă. Sunt nelipsite Andreea Berecleanu şi Dana Spătaru, fata solistului de muzică usoară; Dana este un copil crescut mai mult cu cheia de gât, de către o mătuşă, dar un copil deosebit. Părinţii, el, solist de muzică uşoară, ea,  mama, balerină în corpul de balet al Teatrului de revistă din Constanţa,  sunt permanent plecaţi.

Într-o zi,  la o serbare de început de an şcolar, am vorbit cu nişte părinţi, care ne-au declarat, că voiau neapărat să ne cunoască, din curiozitate, pentru Cristina; să ştie din ce părinţi se trage şi,  cine o educă în felul în care se comportă. Nu ne-au crezut, că nu avem un aport special, în creşterea ei,  că este însăşi natura ei, în manifestările pe care le cunoşteau.

Ioan Ionescu

12 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi croşeta

Totul se petrecuse fulgerător, într-o clipă de impulsivitate … 

Impulsivitatea cred că este specifică omului. Am observat că ea se manifestă din copilărie şi corespunde în general, firilor energice, fără să exprime o înclinare către brutalitate sau răutate.

Am observat asta, la copii şi mai ales la Cristinel, mezina noastră, o întruchipare a vioiciunii şi a entuziasmului. Îmi sunt argumente, mie, că nu doresc să conving pe nimeni, de aceste afirmaţii. Istorisirea care urmează, precum şi reacţii ale părinţilor colegilor ei de şcoală primară, îmi întăresc convingeri, pe baza unor observaţii de o viaţă. Seara, Cristina şi Carmen, se joacă linistit, pe canapea.

Dintr-o toană, încep să-şi dispute o croşetă pentru remaiat. Cristinel refuză să i-o dea lui Carmen, care insistă destul de energic. Brusc, Cristina o aruncă, şi nimereşte  fără intenţie pleoapa lui Carmen.

Soţia, mă strigă speriată. Când văd scena, mă îngrozesc: croşeta, atârnă de pleoapa de jos, în care s-a înfipt, şi din locul respectiv, se scurge o picătură de lichid; mă gândesc la ce-i mai rău, că i-a spart ochiul. Susţin croşeta, în timp ce soţia o ajută pe Carmen să coboare din pat.

Apoi, cu vârful unui ac, eliberez cârligul croşetei de căpăcelul care o închide, şi răsucind-o cu grijă, ca să nu rănesc mai mult pleoapa, o scot din locul unde se înfipsese. Am răsuflat cu toţii, uşuraţi; globul ochiului, nu era atins; lichidul văzut, era lacrimal, croşeta înfigându-se în apropierea glandei lacrimale. N-am avut puterea s-o cert pe Cristinel.

Ioan Ionescu

2 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

8 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Carmen şi bluziţa

Staţiunea Mamaia, după prânz …

 Stomacul plin, cere pauza de digestie. Preferăm insă aerul iodat, din vecinătatea plajei; aşa că, o plimbare la micul magazin, este binevenită. Clienţi puţini, iar vânzătoarea, relaxată, este foarte amabilă; ne arată o bluziţă uşoară măsură mică. I se potriveşte perfect, lui Carmen. Îi place şi ei. Ochişorii, îi strălucesc de bucuria de a o primi …

Îmi pare scumpă. O clipă de câinoşenie, provocată de zgârcenie şi ieşim din magazin, fără să cumpăr bluziţa. Carmen, izbucneşte într-un plâns spasmodic, dureros, dar câinoşenia, mă îndârjeşte. O cert, tace, dar ochişorii îi sunt înfiorător de trişti. Mă gândesc să mă întorc la magazin, dar prostia omenească, mă împiedică. 

Ani de zile, n-am uitat episodul. Oare de ce părinţii sunt atât de meschini, uneori, în faţa bucuriei clipei pe care o pot oferi copiilor ? După mulţi ani, mi-am luat inima-n dinţi şi într-o zi, i-am povestit reproşul care mă roade. Amuzată, mângâindu-mi duios  obrajii, îmi spune: Habar n-am; nu-mi amintesc ! Şi, ca să mă consoleze: poate era Gabi ?

Mă bucur că nu i-au rămas urme în sufleţel, dar nu-s sigur, că n-o face din tandreţe filială. Şi, în continuare, bulversat de amintire, mă întreb: oare de ce ne refuzăm sensibilitatea clipei, adresată celor dragi; fie şi printr-o vorbă frumoasă, un zâmbet neaşteptat, poate ?

Ioan Ionescu

9 comentarii

Din categoria De acasă ...

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

25 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin