Arhive pe etichete: Cristinel

EFECT

Janet Theodoratheo a publicat Capitolul VII al cărţii Rochia aurie.

Se spune că o lucrare este bine scrisă, dacă stârneşte nişte asocieri de idei, pe baza experienţei de viaţă a cititorului. Şi prin ce mi-a stârnit mie, cred că „puştoaica” are talent.

Ei bine, mi-a reversat afectivitatea.

Azi noapte, în vis, m-am dus la o prietenă din adolescenţă.

Era riscant, tatăl ei nu mă plăcuse, având alte planuri pentru ea.

Dar spre ghinionul ei, planurile tatălui, nu s-au înfăptuit.

Individul, a rămas  cu un resentiment de ură faţă de mine.

Când m-a văzut la poartă, fata mi- a deschis grăbită, spunându-mi că tatăl ei doarme dus.

Între timp, îşi descheia cu înfrigurare, bluziţa, să elibereze  sânii, care  cândva, făcuseră deliciul întâlnirilor noastre de taină.

Dar doamne, ce coşmar. Splendorile parcă sculptate în alabastru, care nu simţiseră efectiv nevoia de sutien, parcă  se ofiliseră. M-am jenat, de bucuria ei, şi mi-am ascuns decepţia. Am îmbrăţişat-o, căutând să-i sărut, cu nesaţ, ca altădată, proeminenţele specifice, pe care le dezmierdam în felul nostru.

Am simţit, spre bucuria mea, că ele îşi păstraseră forma , elasticitatea şi sensibilitatea.

Inervaţia erogenă locală, era atât de viguroasă, încât parcă intrau într-o stare de erecţie.

Căpătau forma şi dimensiunea aproape a unor dopuri de plută.

Era semnalul, că trebuie să ne grăbim, să nu ratăm clipa.

Însă acum,vai, în starea de ruină a sânilor, eram  ca paralizat, atracţia celulară dispăruse.

Ruşinat, am invocat zgomotul trezirii tatălui, şi am suprimat clipa penibilă, fără să constituie un moment prea dureros. Toată ziua, m-am gândit abătut, la coşmarul trăit.

Acum, relatând visul, îmi amintesc, cum  mezina noastră Cristinel, nu adormea decât legănată  pe picioare, de mama ei.

Întrebată: „măi mamă, dar  de ce nu mergi tu şi la tati?”

La care , puştoaica, a răspuns:”măi mamă, cum să-ţi spun, tati are multe oase!”

Da, cred că ăsta a fost impactul emoţional al vederii sânilor fostei mele prietene: fata cu sânii de alabastru, cu pielea catifelată şi caldă, se transformase în „multe oase”.

 Ce mi-ai făcut Theo? ce mi-ai făcut!?

Ştii, ce înseamnă un vis spulberat?

Onu

Reclame

13 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Personale

D-ale Părinţilor: Cristinel şi croşeta

Totul se petrecuse fulgerător, într-o clipă de impulsivitate … 

Impulsivitatea cred că este specifică omului. Am observat că ea se manifestă din copilărie şi corespunde în general, firilor energice, fără să exprime o înclinare către brutalitate sau răutate.

Am observat asta, la copii şi mai ales la Cristinel, mezina noastră, o întruchipare a vioiciunii şi a entuziasmului. Îmi sunt argumente, mie, că nu doresc să conving pe nimeni, de aceste afirmaţii. Istorisirea care urmează, precum şi reacţii ale părinţilor colegilor ei de şcoală primară, îmi întăresc convingeri, pe baza unor observaţii de o viaţă. Seara, Cristina şi Carmen, se joacă linistit, pe canapea.

Dintr-o toană, încep să-şi dispute o croşetă pentru remaiat. Cristinel refuză să i-o dea lui Carmen, care insistă destul de energic. Brusc, Cristina o aruncă, şi nimereşte  fără intenţie pleoapa lui Carmen.

Soţia, mă strigă speriată. Când văd scena, mă îngrozesc: croşeta, atârnă de pleoapa de jos, în care s-a înfipt, şi din locul respectiv, se scurge o picătură de lichid; mă gândesc la ce-i mai rău, că i-a spart ochiul. Susţin croşeta, în timp ce soţia o ajută pe Carmen să coboare din pat.

Apoi, cu vârful unui ac, eliberez cârligul croşetei de căpăcelul care o închide, şi răsucind-o cu grijă, ca să nu rănesc mai mult pleoapa, o scot din locul unde se înfipsese. Am răsuflat cu toţii, uşuraţi; globul ochiului, nu era atins; lichidul văzut, era lacrimal, croşeta înfigându-se în apropierea glandei lacrimale. N-am avut puterea s-o cert pe Cristinel.

Ioan Ionescu

2 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

8 comentarii

Din categoria De acasă ...

PEŞTERA URŞILOR

Motto: ”Sufletul meu se îngrozeşte când îşi aduce aminte” – Vergilius

Unul din concediile de odihnă, l-am petrecut cu mezina Cristinel, la Staţiunea Poiana Braşov. După ce ne-am cazat frumos la un hotel cu nume de rezonanţă turistică, am hotărât să începem cunoaşterea împrejurimilor. Primul obiectiv propus era Peştera Urşilor sau oaselor, destul de greu accesibilă, ca distanţă şi ca dificultăţi de traseu; şi poate, ca surprize pe parcurs…

Cu informaţii proaspăt culese de la hotel, destul de vagi  însă, am aflat că de fapt era o grotă, nu prea adâncă (mai mult intrarea), în care s-ar afla nişte oase, parcă de urs, de unde şi denumirea, destul de incitantă, de Peştera Urşilor sau oaselor.

Ca să dăm savoarea cuvenită, am trecut mai întâi, pe la Punctul Zoo al staţiunii, unde vizitatorii erau cu toţii impresionaţi de statura, colţii şi vigoarea urşilor din cuştile respective. Acolo am cunoscut doi tineri, o fată şi un băiat, ce aveau acelaşi plan pe ziua respectivă. Am hotărât să mergem împreună, să ne descurcăm mai bine. Ne-a luat ceva timp să aflăm începutul potecii căutate: era ascuns printre lăstari ţepoşi de arbuşti fructiferi-fragi şi mure, preferaţii speciali ai urşilor din zonă.

Poteca, îngustă cât pentru un şir indian, se desfăşura alunecoasă, la poalele unei stânci, mărginind buza unei văi, plină de vegetaţie gălăgioasă prin sporovăiala păsărilor aciuate de pretutindeni. Cu tradiţionalul Doamne ajută ! în gând, am început urcuşul.

Apropiaţi, să ne putem prinde în cazul unei alunecări, cu mâna dreaptă , ne ţineam de lăstăriş sau ne sprijineam de muntele din dreapta potecii, iar cu stânga ne echilibram ca să nu alunecăm în valea însoţitoare; am avansat destul de greu şi obositor, pană la un scurt popas unde o buturugă destul de lungă, de fapt trunchiul unui brad prăbuşit de vreo furtună, ne oferea răgazul unei nesperate odihne.

Povesteam despre impresia puternică lăsată de colţii şi labele viguroase ale urşilor din captivitate, şi tocmai când spuneam că nu mi-ar place o asemenea întâlnire în natură, tânăra se întoarce spre vale şi spune: “urşii!” eu cred că glumeşte, spre a da suspans povestirii, dar Cristinel sare de pe buştean speriată şi trăgându-mă de mânecă, striga: ”Tati, sunt urşi, să fugim!”.

Instinctiv, sar în picioare şi cu coada ochiului, văd în vale trei urşi, doi mai mici, şi unul mai mare; alergând, parcă furioşi, către noi; mormăitul agresiv şi fulgerele de ură din ochii lor, m-au descumpănit pe moment: nu aveam unde fugi; în faţă, era stânca aproape abruptă, în părţi, poteca anevoios de străbătut, în spate …urşii furibunzi. M-am gândit, vinovat la Cristinel, că o vor mânca şi mi-am spus disperat, că dacă s-ar sătura numai cu mine, aş rămâne în urmă şi să-mi lase copilul în pace. Îngrozit, am fugit totuşi, împingând-o pe Cristinel înaintea mea, s-o protejez din spate. După un colţ de stâncă, în continuarea potecii, am dat peste o îngrăditură a unor foraje de apă. Înaltă de peste doi metri cu stâlpi de beton, cu o poartă nesigură, părea pe moment o şansă salvatoare pentru Cristinel.

În timp ce tinerii închideau poarta, eu am scos un briceag şi-i spun băiatului că vreau să-i scot ochiii , primului urs care intră peste noi. Convins, de spaimă poate pentru prietena lui, sau văzându-mi disperarea, îmi cere îngrozit să nu fac aşa ceva, că l-aş înfuria foarte tare pe urs, iar pentru mirosul lui am fi o pradă mult mai uşoară. Şi mai îngrozit, am aruncat cât colo tentaţia sinucigaşă.

Spre norocul nostru, urşii n-au mai apărut… Pierzându-ne din vedere, după colţul de stâncă şi-au văzut de-ale lor. Povestind întâmplarea, localnicii, spuneau că probabil a fost o ursoaică, îngrijorată pentru puii ei şi când nu ne-a mai văzut şi-a continuat drumul liniştită. Întâmplarea mi-a prilejuit câteva observaţii psihologice …în ce mă priveşte : în spaimă, nu mă mai uitam pe unde calc şi n-am văzut pâlcul înalt de urzici prin care am trecut, dar care n-au avut nici un efect de urzicare asupra mea. Mai mult, în timp ce stăteam în împrejmuirea amintită, îngroziţi că acuşi apar fiarele, la oarecare distanţă de noi, pe o culme trecea un grup organizat, căruia am vrut să le spun să fie atenţi, că sunt urşi prin zonă.

În surescitarea dată, n-am avut curajul s-o fac, de teamă să n-audă urşii că vorbesc despre ei şi să nu-i atrag spre noi. Abia peste câteva ore, când ne-am liniştit din spaimă, am ieşit din fortăreaţa noastră şi pe alte poteci, îndrumaţi de alţi turişti, ne-am înapoiat la hotel. Dar, sub imperiul groazei, pe drum simţeam nevoia, să povestesc oricui îl întâlneam, parcă în transă, peripeţia noastră. Aşa am reaflat, de la alţi localnici, că probabil, a fost o ursoaică mai speriată poate decât noi, pentru cei doi pui ai ei. La un moment dat, Cristinel, mi-a spus, enervată: ” tati, încetează acest povestit, te faci de râs!” .

Tot de emoţie, n-am luat adresa celor doi părtaşi la spaima trăită. Este la fel de interesant, că fiicei mele, episodul, nu i-a lăsat nici o impresie. Mai mult, a doua zi mă întreabă dacă n-a strigat ceva prin somn. Că, spunea ea, a visat toată noaptea numai urşi care ne fugăreau. Paloarea obrajilor mei, i-a dat de înţeles, că a forţat nota, şi adaugă râzând: nu măi tată, am glumit ; dar ce, tu te-ai speriat chiar aşa de tare ?

 Mi-am revenit, amuzându-mă că, probabil dacă s-ar fi gândit să se lase mâncată în locul meu ; nu i-ar mai arde de glumă. Ciudat, şi de nerecunoscut, la spaimă , e sufletul omului …

Onu Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...

CUTREMURUL

 Motto: ”Uneori, Divinul, îşi arată măreţia, parcă prea categoric !”  – Madi

Puţini suntem cei care ne recunoaştem fără jenă, slăbiciunile. Eu, am un moment, căruia dacă nu mă închin, îi recunosc totuşi necondiţionat, ascendenţa asupra mea, pentru că m-a făcut de o ruşine, ce n-o pot uita cât oi trăi. Este Cutremurul… mai concret, cel din Martie 1977. M-a umilit atât fizic, cât şi ca părinte. Şi acum, mă înfior, de frică, şi de ruşine. Cei care l-au prins, ştiu…

Era seară… Eu, citeam, în camera mea, o lecţie de engleză. Când am simţit primele mişcări, m-am ridicat să le spun, destul de senin, fetelor, să nu se sperie. Într-un holişor de trecere, mezina, Cristina, îşi organiza un concurs de maşinuţe-jucării, din care avea aproape o colecţie. În trecere, am luat-o în braţe, împrăştiind automat, cu piciorul, maşinuţele aliniate la startul cursei pe care o gândise ea. Carmen, a reuşit să fugă din sufragerie, unde priveau cu soţia, un film, la televizor. Se încolăcise cu mânuţele firave, de piciorul meu, când s-a declanşat …Urgia !

Aruncat de pereţii holului, m-am dezechilibrat; în cădere, desfăcând mâinile, am scăpat-o jos, pe Cristinel; a început să plângă. Pe Carmen, a aruncat-o la capătul holului, care deşi de doar doi metri lungime, părea imens pentru haosul din bezna care se aşternuse. Trântit, bâjbâiam cu mâinile după scâncetele Cristinei, care credeam că în cădere îşi spărsese căpuşorul. Am găsit-o, şi ţinând-o în mâna dreaptă, îi mângâiam cu stânga, faţa, să simt umed cald. Încordat pe această senzaţie, uitasem, de Carmenuş, pe care o aud implorându-mă, cu voce disperată: “Tati, ţine-mă şi pe mine !  Nu mă lăsa,  tati !”

 Mi-a sfâşiat inima de durere şi de ruşine… Am cuprins-o de umeri, şi sfârşit fizic, în poziţia în care mă îngenunchiase Cutremurul, le ţineam strâns în braţe, aşteptând să simt căderea pereţilor, peste noi, să mă interpun, între ei şi fete. Cristinel, scâncea la urechea mea;  nu ştiam dacă sângerează. Carmen se contopise cu braţul meu stâng şi tremura înfricoşător. Nu ştiam, dacă de frică, nu-şi pierduse minţile. Nu puteam, dar nici nu îndrăzneam să mă ridic; să nu li se pară, că le părăsesc.

În sfârşit, Urgia trecuse… La lumina unei lanterne, m-am liniştit că fetele nu păţiseră nimic. Soţia, ne striga disperată, din holul de la intrare. Nu putea ajunge lângă noi, sufrageria, era blocată de modulele de bibliotecă, radioul şi televizorul, aruncate ca nişte cutii de chibrituri, pretutindeni. Gabi, fiica noastră mai mare, era la bunica ei, mama soţiei, căreia-i dusese nişte frigănele proaspete făcute de soţia mea. Viorica, îngrozită de soarta lor, a plecat desculţă, să le caute; a fost însă şocată, când le-a întâlnit la intrarea în blocul nostru. Mama ei fiind oarbă, nu-şi explica apariţia lor în faţa blocului, când între blocurile noastre, totul era în beznă.

P.S. Este ciudată comportarea minţii oamenilor, în momente de groază. De atunci, mult timp, ne-a fost frică să mâncăm frigănele. Iar eu, pe lângă umilinţa de a fi fost trântit, pe jos, şi de a-mi fi scăpat neputincios fetele, am rămas marcat de cutremur, ca de ceva, căruia, nu-i poţi face faţă ; ce te copleşeşte, fără drept de replică. Iar strigătul de ajutor al lui Carmen: “Tati, ţine-mă şi pe mine ! Nu mă lăsa, tati !”, o cicatrice a ruşinii de părinte, care nu cred să se şteargă vreodată …

? Ioan Ionescu

53 comentarii

Din categoria Credinţă, De acasă ..., Madi

Cristinel

Pe un anume blog, În Oraşul de Cuvinte, al Catiei Lupaşcu, s-a scris despre greva cadrelor didactice. Motivaţia corectă a manifestării acestora, mi-a impus. Nu mi-a fost străin nici faptul, că sunt fiu de învăţător, şi că am aparţinut categoriei, ca asistent universitar. În semn de omagiu, adus profesiei de dascăl, am făcut următorul comentariu, pe blogul respectiv …

Cati,


O confirmare a esenţei articolului tău: într-o zi, mogâldeaţa Cristinel, mezina mea, în clasa întâia, mă ia de mână, mă duce în faţa uşii de la baie,  şi-mi zice: tati, fii atent; apoi, ciocăne discret în uşă, după care, mă asigură: „e liber, poţi să intri”. Îi mulţumesc, intru, mă spăl, şi când ies, încântată de receptivitatea mea, îmi spune mândră: „Tati, ştii, azi tovarăşa ne-a explicat cum să ne purtăm acasă.” ” Ţi-a plăcut ce te-am învăţat ?” „Tot azi, am aflat şi eu !”.

Din acel moment, Tovarăşa, idolul lui Cristinel, a devenit prietena familiei Ionescu. O venerabilă Doamnă Învăţătoare, dăruită vocaţiei de Dascăl. O Pildă de neuitat, memoriei căreia, închin aceste rânduri ! Şi, îmi amintesc pios şi de tatăl meu … ÎNVĂŢĂTORUL ! O zi bună, ţie şi cititorilor tăi ! Era în 26 martie, anul curent, ora 9:47 pm.Voi completa postul cu o mică atenţie, o încercare de versificare, pe care o merită Cristinel, demn discipol al învăţătoarei sale, Maria Vărzaru, din clasele I-IV, de la Şcoala Primară Ion Creangă, din sectorul IV, al Capitalei; şi, ulterior, cu o relatare a unui episod din viaţa didactică, a tatălui meu, întitulat ”Aproape incredibil”

 Cristinel

Să-ţi adresez aceste rânduri,
Am stat ceva, să mă gândesc
Nu poţi vorbi Olimpului
Din falia Abisului

Şi de nu mă crezi,
Încearca discret să vezi !
Cum privirea ta senină
Atenţia, o animă !

Cu aste vorbe încropite,
Cutez a spune, pe neferite:
Ce faci tu, Copil Minune,
Cum trece veacul prin cea lume,
În  care  nevoit, ai pribegit ?

Eu şi Mami, far-a o spune
Vorbim în gânduri despre tine.
Şi, când nu ne ostoim,
Oare ce face Cristi ?
Nu vrei acuma să-i vorbim ?

Nu că s-ar pune întrebarea
De a-ţi vorbi ori ba,
Ci, să nu te tulbure-ncercarea
Mobilului de-a te chema

Din partea noastră,
Să te-auzim …

Un comentariu

Din categoria De acasă ..., Univers feminin