Arhive pe etichete: de acasa

D-ale părinţilor: Cristina şi Mihaela

Miha, cum îi spuneam noi, este colegă de clasă cu Cristina şi vecina de scară, de bloc …

 O fetiţă grăsunică şi cam mototoală, prin lentoarea mişcărilor. Cristina, nu suportă moliciunea mişcărilor ei şi în joacă o împinge repezit. Miha, cade şi-şi sparge arcada. Soţia, mă cheamă şi când văd faţa plină de sânge a fetiţei, n-am timp de observaţii; cu un tampon de vată, apăsat pe rană, îi opresc sângerarea, în timp ce soţia, îi şterge sângele de pe faţă.

Îmi amintesc de povestea cu croşeta, şi îmi spun ca este momentul s-o atenţionez pe Cristinel, asupra acestei impulsivităţi. Greşesc însă şi o cert destul de tare. Ea îmi  arată cum s-a întâmplat şi izbucneşte în plâns. Mă impresionează, o mângâi şi îi spun să fie atentă, că nu toţi  sunt ca ea. S-a liniştit, dar îmi pare foarte rău; am procedat la fel de impulsiv ca şi ea, de la care pretindeam echilibru.

Prin această vioiciune, Cristinel este centrul, sufletul întâlnirilor cu colegii la care  participă. Este invitată peste tot, îşi aduce colegii la noi acasă. Sunt nelipsite Andreea Berecleanu şi Dana Spătaru, fata solistului de muzică usoară; Dana este un copil crescut mai mult cu cheia de gât, de către o mătuşă, dar un copil deosebit. Părinţii, el, solist de muzică uşoară, ea,  mama, balerină în corpul de balet al Teatrului de revistă din Constanţa,  sunt permanent plecaţi.

Într-o zi,  la o serbare de început de an şcolar, am vorbit cu nişte părinţi, care ne-au declarat, că voiau neapărat să ne cunoască, din curiozitate, pentru Cristina; să ştie din ce părinţi se trage şi,  cine o educă în felul în care se comportă. Nu ne-au crezut, că nu avem un aport special, în creşterea ei,  că este însăşi natura ei, în manifestările pe care le cunoşteau.

Ioan Ionescu

12 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi croşeta

Totul se petrecuse fulgerător, într-o clipă de impulsivitate … 

Impulsivitatea cred că este specifică omului. Am observat că ea se manifestă din copilărie şi corespunde în general, firilor energice, fără să exprime o înclinare către brutalitate sau răutate.

Am observat asta, la copii şi mai ales la Cristinel, mezina noastră, o întruchipare a vioiciunii şi a entuziasmului. Îmi sunt argumente, mie, că nu doresc să conving pe nimeni, de aceste afirmaţii. Istorisirea care urmează, precum şi reacţii ale părinţilor colegilor ei de şcoală primară, îmi întăresc convingeri, pe baza unor observaţii de o viaţă. Seara, Cristina şi Carmen, se joacă linistit, pe canapea.

Dintr-o toană, încep să-şi dispute o croşetă pentru remaiat. Cristinel refuză să i-o dea lui Carmen, care insistă destul de energic. Brusc, Cristina o aruncă, şi nimereşte  fără intenţie pleoapa lui Carmen.

Soţia, mă strigă speriată. Când văd scena, mă îngrozesc: croşeta, atârnă de pleoapa de jos, în care s-a înfipt, şi din locul respectiv, se scurge o picătură de lichid; mă gândesc la ce-i mai rău, că i-a spart ochiul. Susţin croşeta, în timp ce soţia o ajută pe Carmen să coboare din pat.

Apoi, cu vârful unui ac, eliberez cârligul croşetei de căpăcelul care o închide, şi răsucind-o cu grijă, ca să nu rănesc mai mult pleoapa, o scot din locul unde se înfipsese. Am răsuflat cu toţii, uşuraţi; globul ochiului, nu era atins; lichidul văzut, era lacrimal, croşeta înfigându-se în apropierea glandei lacrimale. N-am avut puterea s-o cert pe Cristinel.

Ioan Ionescu

2 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

8 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Carmen şi bluziţa

Staţiunea Mamaia, după prânz …

 Stomacul plin, cere pauza de digestie. Preferăm insă aerul iodat, din vecinătatea plajei; aşa că, o plimbare la micul magazin, este binevenită. Clienţi puţini, iar vânzătoarea, relaxată, este foarte amabilă; ne arată o bluziţă uşoară măsură mică. I se potriveşte perfect, lui Carmen. Îi place şi ei. Ochişorii, îi strălucesc de bucuria de a o primi …

Îmi pare scumpă. O clipă de câinoşenie, provocată de zgârcenie şi ieşim din magazin, fără să cumpăr bluziţa. Carmen, izbucneşte într-un plâns spasmodic, dureros, dar câinoşenia, mă îndârjeşte. O cert, tace, dar ochişorii îi sunt înfiorător de trişti. Mă gândesc să mă întorc la magazin, dar prostia omenească, mă împiedică. 

Ani de zile, n-am uitat episodul. Oare de ce părinţii sunt atât de meschini, uneori, în faţa bucuriei clipei pe care o pot oferi copiilor ? După mulţi ani, mi-am luat inima-n dinţi şi într-o zi, i-am povestit reproşul care mă roade. Amuzată, mângâindu-mi duios  obrajii, îmi spune: Habar n-am; nu-mi amintesc ! Şi, ca să mă consoleze: poate era Gabi ?

Mă bucur că nu i-au rămas urme în sufleţel, dar nu-s sigur, că n-o face din tandreţe filială. Şi, în continuare, bulversat de amintire, mă întreb: oare de ce ne refuzăm sensibilitatea clipei, adresată celor dragi; fie şi printr-o vorbă frumoasă, un zâmbet neaşteptat, poate ?

Ioan Ionescu

9 comentarii

Din categoria De acasă ...