Arhive pe etichete: decan

NOROCOS DIN NAŞTERE?

Acelaşi Richard Wiseman a cercetat problema norocului şi a ghinionului, din punctul de vedere atitudinal, faţă de evenimente.

Concluziile lui, ar fi cam următoarele: ”Diferenţele dintre vieţile oamenilor norocoşi şi cele ale ghinioniştilor sunt atât logice, cât şi remarcabile.

Norocoşii par să se găsească întotdeauna în locul potrivit, la momentul potrivit, par să cadă întotdeauna în picioare şi să aibă capacitatea stranie de a duce o viaţă magică.

 Ghinioniştii sunt exact opusul, Vieţile lor au tendinţa de a fi o listă de eşecuri şi dezamăgiri, iar ei sunt convinşi că nu joacă niciun rol  în crearea ghinionului lor”

 Pentru a răspunde , dacă psihologia personală, joacă vreun rol, în ghinion şi noroc, autorul a iniţiat un experiment,  relativ hazardat: le-a dat unor voluntari un ziar, şi i-a rugat să spună câte fotografii conţine.

Dar nu le-a spus,  că pe la mijlocul ziarului, introdusese o şansă de câştig.

Această „şansă” acoperea jumătate de pagină şi anunţa, cu litere mari:”Câştigi 100 de lire, dacă îi spui experimentatorului că ai văzut anunţul.”

 Oamenii ghinionişti erau atât de concentraţi să numere fotografiile, încât nu au remarcat anunţul.

În schimb, persoanele mai norocoase au fost mai  relaxate, au văzut imaginea de ansamblu şi au remarcat şansa de a  câştiga 100 de lire.

Experimentul a demonstrat evident, „că în mare parte, voluntarii la cercetare, şi-au creat norocul şi ghinionul, prin modul în are au gândit, şi s-au comportat”.

 Oamenii norocoşi au fost optimişti,, energici şi receptivi la noile şanse şi experienţe.

În schimb, oamenii  ghinionişti au fost mai retraşi, neîndemânatici, îşi făceau griji, în privinţa vieţii, şi nu erau dispuşi să tragă maximum de folos din oportunităţile care le ieşeau în cale.

Ajuns aci, mă gândesc la faptul că meditaţia ne poate predispune către noroc, prin relaxarea minţii, şi deschiderea ei, către observarea unor şanse, de noroc.

Sau la poanta, care pare neinspirată, dar probabil, conţine acelaşi adevăr al efectelor relaxării minţii, şi predispunerii ei, să întrevadă şansele norocoase.

Anume: „fereşte-te de puturos, că are mintea odihnită!”.

Poate că un dram  de adevăr, nostim nuanţat, există, în mod evident!

Personal, mă consider un mare norocos, dacă nu făceam prostii/imprudenţe echivalente proverbului:”norocul calcă în urma minţii”.

Trei exemple, consumate la Iaşi, vor  sugera , sper, cum nu trebuie să dăm cu piciorul norocului.

Unul: întors de la aspirantură, rectorul Institutului Politehnic din Iaşi, academicianul Cristofor Simionescu, mi-a propus funcţia de decan al Facultăţii de Hidrotehnică agricolă, din institut. Molima Bucureştiului, m-a determinat să-l refuz.Tâmpenie mai mare, nici că se putea.

Altul, o fată care mă plăcea, mi-a propus să colaborez, plătit, la o gazetă locală. Ba chiar s-a oferit, să mă ajute decisiv.

Am refuzat-o prosteşte, nici nu ştiu, de ce.

Ultimul, prin nu ştiu care relaţii, mi s-a propus să activez în contrainformaţii militare, sub acoperire diplomatică. Pe motiv de frică, am declinat oferta.

  Şi unul din Bucureşti, pe care l-am relatat în postul”OARA

 Când am dat cu piciorul şansei unei cariere diplomatice,  oferite pe tavă. Acelaşi deznodământ.Continuarea, în funcţie de  dispoziţie!

Onu

Reclame

2 comentarii

Din categoria Diverse ..., Pagini de Jurnal

UNEORI!

Spre a fi imparţial, mă voi referi strict la mine.Recte, dacă  mi s-ar spune „prostule”!, aş sări în sus de şapte coţi, şi m-aş duce cu jalba, direct la  bunkerul doamnei Merkel. Poate nu direct, ci prin intermediul slugilor, care s-ar simţi fericite, să mă fi slujit, conform „chemării străbunilor”, cum  doar Jack London, putea s-o definească mai inspirat.

Oricum, zadarnic, mă căinez: nimeni nu mi-ar mai propune să devin contrainformator, sub acoperirea unei ambasade, sau ambasador, prin căsătorie, sau decanul facultăţii mele, la propunerea academicianului rector Cristofor Simionescu, sau.., dar să mă opresc.

De ce vorbesc? Pentru că, în toate aceste imbecile gafe, şi-a spus cuvântul  puterea unui gând căpuşă”,  să ajung la Bucureşti.Puterea unui gând obsesie.

Că poate nu va fi bine, dacă acceptam ofertele amintite.

Despre oferta cu ambasada, am vorbit în postul Oara.

Oferta cu”decanatul”,o voi descrie în cele ce urmează, şi ea se caracterizează tot prin cuvântul „prostie”.

Mă întorsesem de la aspirantură, din Moscova, la facultatea de unde plecasem, ca asistent. Conform uzanţelor, m-am prezentat domnului rector, academicianul Cristofor Simionescu.Aveam emoţii!

Nu titlul academic, ci privirea, cu ochi negri strălucitori, adânciţi parcă şi mai mult, sub sprincenele negre şi stufoase, precum vreascuri.

Cu tot zâmbetul adresat, încă nu m-am simţit în apele mele.

Fără multă introducere, mi-a spus:

– te cunosc, m-am interesat, şi am cu tine planuri mari. Domnul decan, în curând se pensionează, şi aş vrea să te numesc în locul său!

Aş putea să-l numesc pe…., dar ca o dovadă de încredere, îţi spun că nu-mi place.

Nu-l cred sincer, de bună credinţă! Accepţi?

Sufocat de perspectiva conturată, am îngăimat ceva, de genul:

-„nu ştiu cum să vă mulţumesc, dar eu aş vrea să mă ocup de cercetare, şi funcţia de decan, nu cred că-mi va îngădui.

Om al gândului puternic, mi-a replicat:

– Treaba cu decanatul, nu va fi azi mâine. Până atunci, te vei ocupa numai de  cercetare .  Îţi obţin funcţia de Şef de lucrări, cu preocuparea exclusivă, cercetarea. Iar ca decan,  îţi vei organiza activitatea, pe făgaşul cercetării, cum vei dori.

– Da, aveţi dreptate, şi vă mulţumesc, am îngăimat eu, văzând că nu am încotro. Poate cu trecerea timpului….!

Într-o zi, şeful de la cadre, mă felicită pentru avansarea mea, de către minister,  în funcţia  de şef de lucrări.

Despre perplexitatea, la aflarea veştii, cred că doar „tovarăşul şef de cadre”, ar putea spune ceva.  După convorbirea purtată cu mine, domnul academician rector, mi-a şi solicitat avansarea la şef de lucrări.

Am înţeles că pentru gândul meu nebunesc, de a ajunge în Bucureşti, trebuie să plec imediat.

Mulţumindu-i , plin de respect, am insistat, să fie de acord, să plec.

Demn, nu s-a opus, dar m-a prevenit:

-„în Capitală, concurenţa e acerbă, dar dacă insişti să-ţi faci rău singur, nu te pot ajuta!”

Cu umed sub pleoape, acum, regret că nu m-a luat în şuturi, să-mi deschidă ochii. Poate îmi disloca gândul neinspirat.

Postul fiind dedicat Sorinei, care a preluat ideea puterii gândului, aş mai adăuga două cazuri de astfel de situaţii, în care gândul acţionează ca o forţă, volens, nolens.

Efectul placebo, demonstrat medical, poate fi un argument ferm, de  puterea gândului. În ce constă?

Unui pacient, i se administrează, ca medicament, un material neutru, fără vreo substanţă activă specială. Preluând ideea , gândul acţionează, aidoma unui factor terapeutic, şi afecţiunea dispare. Să spunem, că i s-a dat cuiva cretă, având chipurile virtuţi vindecătoare. Efectul se va produce în curând.

Şi un alt exemplu, personal. În urma unui abuz de ouă prăjite, mi-am cam dat ficatul peste cap, simptomul „înţepături”, manifestându-se relativ frecvent.

Revenindu-mi,  pe baza unei îngrijiri atente, simptomul a dispărut.

Ei bine, era suficient, să-mi spun, că azi nu mi-am mai simţit ficatul, ca în clipa următoare, să-l resimt violent.

De altfel, în lumea medicală, există convingerea că aliatul numărul unu al cancerului, este teama de boală, prin intermediul gândului-convingere, că ar fi o afecţiune incurabilă

.Madi şi Onu

2 comentarii

Din categoria Onu